Mântuiți pentru ce?

O idee care încă mă frământă este legată de ,,mântuire’’.  Numită și izbăvire și salvare, mântuirea este pentru unii o schimbare de destinație (iad-rai) pentru alții o asigurare de viață (pentru orice eventualitate) iar pentru alții un schimb comercial (mi-am ,,predat’’ viața lui Dumnezeu iar El este dator să mă copleșească cu binecuvântări). Eu cred că salvarea implică pe de o parte o situație de criză, de limită, din care sunt izbăvit și pe de altă parte, apare o consecință a salvării, adică sunt salvat pentru ceva. În cele mai multe dintre istorisirile unor izbăviri din situații limită, persoana izbăvită suferea o transformare importantă, de obicei era vorba despre o înțelegere diferită asupra vieții, asupra lucrurilor importante și în consecință, trăia într-o manieră diferită ,,restul’’ vieții oferit drept cadou, în mod miraculos.

Consider că în sfera spiritualității, salvarea implică eliberarea creștinului de acele ,,legături’’ care îi limitează dezvoltarea și atingerea potențialului pentru care este creat de Dumnezeu. Potențialul reprezintă ,,chipul’’ divin, asemănarea cu Creatorul, a ajunge ,,ca El’’. (1 Ioan 3, 2)  Desigur există limite în această devenire însă și ignorarea ei cred că reprezintă o mare și importantă eroare. În teologia răsăriteană conceptul theosis a jucat un rol foarte important. Articolul de mai jos oferă o perspectivă ce merită considerație:

Theosis  (Richard Rohr’s Daily Meditation)

The Orthodox teaching of divinization, or theosis, according to Pope John Paul II, is perhaps the greatest gift of the Eastern Church to the West, but one that has largely been ignored or even denied. [1] The Eastern fathers of the Church believed that we could experience real and transformative union with God. This is in fact the supreme goal of human life and the very meaning of salvation—not only later, but now, too. Theosis refers to the shared deification or divinization of creation, particularly with the human soul where it can happen consciously and lovingly.

St. Gregory of Nazianzus (330–390) emphasized that deification does not mean we become God, but that we do objectively participate in God’s nature. We are created to share in the life-flow of Trinity. Salvation isn’t about replacing our human nature with a fully divine nature but growing within our very earthiness and embodiedness to live more and more in the ways of love and grace, so that it comes “naturally” to us and is our deepest nature.

This does not mean we are humanly or perfectly whole or psychologically unwounded, but it has to do with an objective identity in God that we can always call upon and return to without fail. A doctrine of divinization is the basis for hope and growth. Divinized people live in a grateful state of awareness, recognizing their undeserved union with God, but that does not always mean their stage of human development is without very real limits and faults. This is a distinction that the West, with its dualistic mind, seemed unable to make.

This is how a few ancients and contemporaries understand theosis:

Athanasius of Alexandria (296–373): “The Son of God became man that we might become god. . . . [It is] becoming by grace what God is by nature.” [2] Athanasius is almost directly quoting St. Irenaeus (125–203) who taught the same.

Maximus the Confessor (580–662): “The saints become that which can never belong to the power of nature alone, since nature possesses no faculty capable of perceiving what surpasses it.” [3]

Olivier Clément (1921–2009), a favorite Orthodox scholar, writes: “The purpose of the incarnation is to establish full communion between God and humanity so that in Christ humanity may find adoption and immortality, often called ‘deification’ by the Fathers: not by emptying out our human nature but by fulfilling it in the divine life, since only in God is human nature truly itself.” [4]

J. A. McGuckin (born 1952), another Orthodox scholar: “In speaking of fullness of communion as the ‘true life’ of the creature, deification language shows that the restoration of communion is at root one and the same movement and motive of the God who seeks to disburse the gift of the fullness of life to [God’s] rational creatures.” [5]

Full salvation is finally universal belonging and universal connecting. Another word for that is quite simply “heaven.”

http://email.cac.org/t/ViewEmail/d/1B69D1D73AE082E22540EF23F30FEDED/8EE46BA8C6768B1B9A8E73400EDACAB4

Advertisements

Prioritatea Împărăției Cerurilor

Kingdom-of-heaven

Photo Credit

,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. —  Matei 6:33

,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.  ”. — Coloseni 3:1-2

Aceste pasaje ne sunt familiare și cred că suntem convinși de faptul că Împărăția lui Dumnezeu trebuie să se bucure de toată atenția noastră. Așa cum observați, din modul în care Duhul Sfânt așează lucrurile, aici este vorba despre prioritate (mai întâi), despre cauzalitate (dacă ați înviat împreună cu Hristos) și despre intenționalitate (gândiți-vă la lucrurile de sus). Intrând în detalii, cred că ne este clar faptul că prioritatea în sine implică nuanțe și elemente care adesea ne scapă.  Gândiți-vă la aceste aspecte:  cei mai mulți dintre noi nu vor contesta faptul că Împărăția Cerurilor este importantă. Știm cu toții pildele Domnului Isus cu privire la valoarea Împărăției Cerurilor. Știm că omul care a găsit ,,comoara’’ se duce și vinde tot ce are, făcând din ,,comoara’’ aceea, prioritatea numărul unu. Numai că, în viața reală, în rutina cotidiană, lucrurile nu se ,,așează’’ de la sine în această ordine.  Sunt atât de multe lucruri și activități importante și necesare care solicită atenția, timpul și energia noastră. Este foarte ușor să ne pierdem în detalii care, în cele din urmă, nu au de-a face cu Împărăția Cerurilor. De fapt, chiar acest aspect reprezintă o provocare în sine: ce anume înseamnă Împărăția Cerurilor? Ce anume o 

caracterizează? Care sunt acele lucruri care aparțin tărâmului ,, de sus’’? Tocmai de aceea, cred că un exercițiu important pentru fiecare credincios trebuie să fie catalogarea preocupărilor, ierahizarea lor și organizarea acestora. Dacă vă amintiți, apostolul Pavel spunea: ,,…fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu’’. (1 Corinteni 10:31) O astfel de afirmație amplifică provocarea; transformarea tuturor activităților în activități care să-L onoreze pe Dumnezeu. Cred că aici atingem cea de a doua treaptă a formării noastre în relația cu Împărăția Cerurilor: cauzalitatea. Aceasta are de-a face cu motivația. Ce anume ne ,,mână’’ către ,,lucrurile de sus’’? Ce rațiuni, ce resorturi ne pun în mișcare, ce anume ne face să alegem anumite lucruri în favoarea sau detrimentul altora? Desigur, aici intervin convingerile și perspectivele. Datorită lor găsim tăria de a rezista anumitor tentații dar și forța de a depăși obstacolele care caută să blocheze accesul în Împărăția Cerească. Apostolul Pavel consideră că ne-ar fi foarte folositor să ne gândim viața în termenii morții și învierii. ,,Morți față de păcat’’, spune el, ,,vii împreună cu Hristos’’… Cu alte cuvinte, suntem inerți față de tentațiile lumii, dar animați, însuflețiți, entuziaști față de lucrurile Împărăției, lucrurile duhovnicești. Importantă în această formare este și  intenționalitatea care are de-a face cu strategia, tenacitatea și disciplina. Când suntem conștienți de prioritatea Împărăției Cerurilor și suntem motivați în ,,căutarea’’ acesteia, este foarte important să avem și o strategie, o abordare adecvată, pe care să o urmărim cu perseverență și disciplină. Stanley Jones, în cartea sa ,,Viață Din Abundență’’, are multe sfaturi practice cu privire la modul în care putem acționa pentru a pune în practică Împărăția Cerurilor. Un prim lucru pe care trebuie să-l facem este să ne rugăm și să reflectăm asupra rugăciunii Tatăl Nostru: ,,…Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ’’! Amin, Amin!

Emaus – exemplul unei ,,întâlniri” memorabile

Zilele acestea, mi-am amintit de un episod care, de obicei, este folosit în perioada sărbătorilor Patimilor și Învierii Mântuitorului: întâlnirea celor doi ucenici, plecați din Ierusalim spre Emaus, cu Domnul Isus. În agitația, deruta și întristarea ce au urmat crucificării Domnului Isus, ucenicii își procesau suferința, căutând o direcție și un sens pentru toate cele întâmplate. În mijlocul tuturor acestor lucruri coeziunea grupului era amenințată și chiar convingerile cele mai profunde le erau testate. Schimbarea survenită în urma crucificării Mântuitorului era dramatică, cu ramificații multiple…În perioada de timp petrecută cu Învățătorul lor, se obișnuiseră ca Domnul să le ofere direcție, protecție, semnificație și unitate. Erau în jurul Său, făcea pace între ei, îi sfătuia, îi învăța, îi trimitea, îi hrănea și le vorbea despre viitor ca un adevărat vizionar ce era. Lucrurile s-au schimbat brusc și nici măcar pregătirea pe care Domnul le-o făcuse cu privire la derularea evenimentelor nu părea a avea efect asupra lor. Domnul nu uitase însă de ei…îi întâmpină și o face diferit, de fiecare dată, cu fiecare grup în parte. Este încă o dovadă că resursele și creativitatea divină sunt inepuizabile. 

 
Episodul întâlnirii celor doi ucenici ne oferă și nouă câteva indicii cu privire la modul în care ne ,,întâlnește’’ Domnul…Sunt câteva lucruri care se petrec în acea situație: Domnul le pune în față cuvântul, poposește cu ei, frânge pâinea, le reactivează memoria și apoi se ascunde ochilor lor. Sunt lucruri prin care se apropie și de noi. Studiul si cititul Sfintelor Scripturi ne pun în legătură cu Cuvântul Întrupat, comuniunea cu sfinții ne oferă popasul necesar în părtășia trupului Domnului ca Biserică a Sa. Euharistia, Cina Domnului, este atât un exercițiu al ,,pomenirii’’ cât și unul al experienței prezenței Mântuitorului în ,,pâinea și rodul viței’’, o altă expresie a trupului Domnului. Prin Duhul Sfânt, Domnul ne amintește, așa cum a promis (Ioan 14:26), lucrurile necesare și oportune stărilor și situaților în care ne aflăm. 
 
Unul din elementele care intrigă în acest episod este acela al misterului care învăluie prezența și apoi dispariția Domnului. Deși li se alătură pe drum, cei doi ucenici nu-L recunosc pe Mântuitorul. În ciuda faptului că le explică Scripturile, opacitatea persistă…În momentul frângerii pîinii abia, ochii lor ,,se deschid’’ și îl recunosc. Însă…exact în acel moment dispare din fața lor. Cu alte cuvinte, în momentul în care abilitatea spirituală o depășește pe cea fizică, latura fizică este lăsată în suspans…De fapt, este tocmai punctul în care este activată credința:puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1b) Cu alte cuvinte, datorită misterului credinței, inabilitatea noastră de a-l percepe fizic, este compensată prin prezența și activitatea misterioasă a Duhului Său în noi. Sunt convins de faptul că cei mai mulți ne-am dori să-L vedem și fizic…El se află însă într-o dimensiune diferită a existenței. Transfigurarea de pe munte, apariția din grădina mormântului, la înviere, aparițiile în camera de sus sau pe malul mării Tiberiadei, toatelasă să se înțeleagă că Domnul stătea pe linia de graniță între dimensiunea fizică și cea spirituală…Înălțarea Sa pune deja lucrurile într-o altă perspectivă…Tocmai de aceea, Scripturile, Euharistia, Biserica, Duhul Sfânt, ne sunt mijloace și invitații la întâlnire cu Mântuitorul și Domnul nostru! Să nu uităm: cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide! (Luca 11:10)

A simți sau a nu simți!

De ceva timp mă îndeletnicesc cu lecturi, mai grele sau mai ușoare, pe tema simțurilor. Diabolizate de unii, sublimate de alții, simțurile și implicit emoțiile, încă constituie subiect de dezbatere în rândurile teologilor. Mă preocupă această temă deoarece constat că oricât de mult aș încerca să reduc totul la procese raționale, interacționez cu o lume ce pare a fi contruită special pentru o experiență senzorială.

Și eu am predicat despre precaritatea emoțiilor folosind afirmația: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9) și m-am pronunțat cu vehemența ignorantului în favoarea rațiunii ca principal instrument în experiența spirituală. Potrivit specialiștilor care disecă comportamentul uman, afirmația ,,întocmirile gândurilor din inima lui” (Gen. 6:5), nu este chiar semidoctă. Având astăzi acces și la Schleiermacher nu doar la Kant, cred că o perspectivă echilibrată include atât rațiunea cât și simțurile în formarea spirituală. Revin asupra ideii dinainte: suntem creați astfel și trăim într-o lume creată pentru o astfel de interacțiune. 

În demersul meu sunt încă în stadiul întrebărilor. Nu am ajuns la concluzii finale și nici nu mă grăbesc să o fac. Una din întrebările care mă frământă este legată de faptul că, în mod special în cercurile evanghelice, discrepanța între cunoaștere și practică este îngrijorător, supărător și adesea dezamăgitor de mare. Să aibă ceva de-a face și cu accentul disproporționat plasat asupra rațiunii și cunoașterii intelectuale?

Vă prezint o perspectivă care, mărturisesc, înainte să-mi dea de ,,gândit” m-a răscolit emoțional până la lacrimi:

,,Noi căzând, Dumnezeu ne-a pedepsit cu îngăduinţa și mila lui infinite. Ne-a lăsat porţi către înapoi. Depinde numai de noi să știm să le deschidem. Nu ne-a ridicat punţile, nu ne-a trântit în veci porţile Paradisului în nas. Ne-a lăsat simţurile, raze de splendoare pe care să ne putem căţăra. Când, în viaţa noastră sublunară, întâlnim strălucirea frumuseţii, amintirea lumii din care am căzut se trezește în noi. E o boare, o adiere, e o ameţeală, alteori e un rapt. Simţurile, aceleași care ne pun în contact cu lumea trecătorului și a părelniciei, tot ele, când descoperim frumosul, ne transportă înapoi. Ele ne aduc în minte, sub forma unor tresăriri fulgurante, spectacolul Fiinţei pure pe care n-am știut să-l contemplăm până la capăt. Ele ne fac să auzim, din când în când, murmurul îndepărtat al ţinuturilor ei părăsite și uitate. Ele, simţurile care ne-au tras în jos și care ne-au învelit sufletul într-un trup de pământ, tot ele sunt cele care, acum, îl eliberează.[…] Toate, aducându-ne aici, ca să nu murim de urât, toate duminicile lumii, „departe“-le pe care l-am locuit cândva și de care, fără să știm măcar, ni se face mereu dor”.   Gabriel Liiceanu – Cartea Simțurilor

Pentru Săptămâna Mare…

Holy-Week
Photo

       Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor este, sau ar trebui să fie, o perioadă specială în ce privește preocupările cu încărcătură spirituală. În grupurile evanghelice nu este urmat un calendar liturgic și consider că, prin aceasta, pierdem din vedere anumite lucruri care ne-ar putea fi folositoare. Fără să avansez ideea introducerii unui astfel de calendar, consider totuși că anumite lucruri este bine să le învățăm de la înaintașii noștrii în credință. Înțeleg de unde vine și reticența pentru astfel de situații însă observ și ceea ce se întâmplă cu noi, această generație, când, având totul la îndemână, nu mai prea avem nimic ,,special’’. Se întâmplă un lucru interesant, însă cu totul natural: când totul este considerat special, totul devine comun, asimilat în cotidian, iar reacțiile sunt estompate și fie se așează în zona indiferenței, fie în cea a reflexelor mecanice.

Pe lângă această problemă, mai avem una care vine din multitudinea surselor ce ne solicită atenție, reacție și angajare. Nu este o problemă nouă. Recent am citit un eseu scris de C.S.Lewis cu aproximativ 55 de ani în urmă. Eseul se numește The Seeing Eye (Christian Reflections) și,  cu perspicacitatea-i caracteristică, C.S. Lewis atrage atenția asupra câtorva lucruri care se așează între preocupările cu lucrurile spirituale și existența cotidiană, plasând problema în contextul mai larg al căutării sau evitării lui Dumnezeu:

…..Evită tăcerea, solitudinea, evită orice gând care te scoate din obișnuință. Concentrează-te asupra banilor, sexului, poziția în societate, sănătate și (mai presus de orice) concentrează-te asupra supărărilor tale. Ține radioul pornit. Cufundă-te în mulțime. Folosește sedative din belșug. Dacă trebuie să citești cărți, citește-le cu atenție…Dar ești mai în siguranță dacă rămâi la lectura ziarelor. Publicitatea ți se va părea utilă; în mod special cea sexy sau snoabă’’.

Din nou, lucrurile acestea sunt scrise cu 55 de ani urmă. Cred că mijloacele de astăzi sunt și mai eficiente în a-i ,,ajuta’’ pe oameni să-L evite pe Dumnezeu. Tocmai din această cauză, sărbătorile trebuie folosite, în mod special, pentru a ,,rupe’’ ceea ce pare să devină o obișnuiță în viața celor mai mulți – indiferența față de Dumnezeu.

Dacă considerăm cuvintele lui C.S. Lewis un avertisment, am putea încerca să facem tocmai ceea ce ne împiedică să ne ocupăm de suflet și să-L căutăm pe Dumnezeu; să căutăm ,,tăcerea’’, solitudinea, (mai puțină activitate pe rețelele de socializare), reorientarea gândurilor dinspre actualitățile zilei, înspre existența veșnică, dinspre frământările agasante, înspre promisiunile divine.

O altă direcție în care puteți să vă îndreptați atenția este citirea relatărilor evangheliilor cu privire la evenimentele ultimei săptămâni a Domnului Isus în Ierusalim:

  • Evanghelia după Matei, cap. 21-28
  • Evanghelia după Marcu, cap. 11-16
  • Evanghelia după Luca, cap. 19-24
  • Evanghelia după Ioan, cap. 12-20

Un alt lucru folositor este reflecția asupra acestor evenimente. Citind relatările despre acțiunile și conversațiile Domnului Isus pentru fiecare zi a săptămânii, gândiți-vă la ceea ce spune, dar mai ales, rugați-l pe Dumnezeu să facă mesajul cât mai personal. Întrebați-vă cum vă afectează? Încercați să vedeți ce simțiți? Vinovăție? Compasiune? Frustrare? Nedreptate? Întrebați-vă de ce simțiți aceste lucruri? Încercați să discutați și cu alții despre evenimentele acestei săptămâni. Avem nevoie unii de alții. Domnul Isus Însuși ne oferă un exemplu; în ultima seară, când se retrage în Ghețimani pentru a se pregăti pentru ceea ce urma să se întâmple, cheamă cu el câțiva dintre ucenici pentru a veghea împreună cu El. Nu ar trebui să fie aceasta o lecție și pentru noi? Faceți-vă timp să participați la întâlnirile bisericii din care faceți parte, sau mergeți la o biserică ce vă este aproape. Folosiți aceste zile pentru a vă concentra asupra sufletului și pentru că sufletul este ceea ce ne leagă de Dumnezeu, sper că ne vom concentra asupra Lui. Este o experiență ce generează viață, sau care dă dimensiune veșnică vieții. Cel puțin așa înțeleg eu din ceea ce spune Mântuitorul:

Viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3)

 

Un om care nu a uitat de unde a plecat și spre ce destinație a pornit

Just as I am  Billy Graham a fost unul din cei mai influenți oameni ai credinței. După convertirea mea am primit cartea ,,Pacea cu Dumnezeu” și mi-a fost, astfel, unul din primii îndrumători în dezvoltarea înțelegerii lucrurilor spirituale. Mai târziu, când studiam teologia, în cadrul uneia dintre cruciadele internaționale, transmisă și în Romania, la Sala Polivalentă din București, l-am ascultat predicând despre destinația veșnică. ( Luca 16) De atunci, la multe slujbe de înmormântare, am folosit câteva din ideile sale (recunosc că nu întotdeauna am menționat sursa, însă nu cred că s-ar fi supărat). Pe peretele capelei institutului teologic, în spatele pupitrului, era un tablou al lui Billy Graham, surprinzându-l într-una din ipostazele cele mai obișnuite: predicând. La un moment dat am primit cartea ,,Just as I am” (autobiografie) și am fost impresionat de povestea vieții sale. În urmă cu câțiva ani am vizitat Billy Graham Library și cam tot în aceeași perioadă am participat la o conferință ținută la The Cove, centrul de conferințe inițiat de Billy și Ruth Graham. Prin toate aceste ,,intersectări” am fost îmbogățit și în repetate rânduri m-am gândit la modul în care Dumnezeu l-a binecuvântat și folosit pe Billy Graham. Am apreciat stilul său nepretențios, faptul că a știut să administreze popularitatea și și-a păstrat integritatea caracterului. Cred că o mare parte a succesului său a venit din faptul că nu a uitat niciodată de unde a plecat, originile sale modeste și că oriunde a ajuns s-a datorat harului divin. De asemenea, a știut mereu către ce se îndreaptă: către întâlnirea finală și veșnică cu Dumnezeu! Un exemplu care mă încurajează și mă motivează!

Despre Biserică…

 

Cu gândul la adunările generale anuale, mi-am adus aminte de un fragment din mesajul prezentat înaintea unei astfel de întâlniri. Cred că este o perspectivă ce trebuie mereu actualizată:

Fărâmițată în denominațiuni, pierdută în devieri sectare, osificată în tradiții, fardată și cosmetizată după ultimele tendințe ale industriei de divertisment, în dimensiunea ei umană, biserica este asemenea nouă: falimentară.  Păstrată însă în harul divin, restaurată, revigorată și însuflețită prin dragostea sacrificială a Domnului Isus, mângăiată, călăuzită și iluminată de Duhul Sfânt, ea împlinește un mandat unic, sfânt și glorios.

Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim…

Ce și cum spunem reflectă mai mult decât educația…reflectă identitatea.

Infantilism lingvistic si cognitiv. Impostura. In Romania publica. Interviu cu Sanda Golopentia, profesor la Brown University SUA

de Eugen Istodor     HotNews.ro
Luni, 12 februarie 2018, 13:43 Actualitate | PERSPEKTIVA

Demnitarul a spus: “De ce o femeie nu poate fi motostivuitor?”. Si am numarat inca o folosire eronata a limbii romane. De aceea, am intrebat-o pe Sanda Golopentia, profesor la Brown University SUA, despre stalcirea zilnica a limbii romane, la nivelul politic. De la demnitar la vagabond, limba romana vorbita prost reflecta erori si lacune de educatie, de gandire si de afectivitate. Un lider politic isi joaca impostura si incompetenta in “stil mare”. De la “care” Tariceanu, presedintele Deputatilor, la “genunche” ex-ministrul Pop si pana la “pamblica” actualul ministru Popa, al Educatiei.

Limba devine, din instrument de comunicare elementară un mod de a ne dezvolta gândirea și afectivitatea Reporter: Născându-te în România, care-i rostul să vorbești limba română?

Sanda Golopentia: Limba țării în care ne-am născut este un dat. Nu putem decide să n-o vorbim, după cum nu decidem nici s-o vorbim. Vorbitul limbii materne ni se întâmplă. Într-o primă fază, vorbim cum ne-au vorbit părinții, cum auzim vorbindu-se în jur: într-o limbă familiară standard, în vorbirea regională a locului în care trăim, într-o română care se întâlnește cu alte limbi la cei pe care-i ascultăm vorbind. Vin apoi anii de școală și cunoașterea ni se adâncește. Aflăm că ne putem vorbi limba la nivele și în contexte diferite. Că vorbirea familiară sau cea regională nu sunt potrivite în circumstanțe publice speciale. Că limba română de astăzi și cea din trecut diferă. Că nu e potrivit să introducem într-un enunț românesc cuvinte străine pentru care dispunem de un echivalent în limba noastră. Că politețea ne impune anumite alegeri de cuvinte sau forme gramaticale și o pronunțare atentă. Că departajarea cuvintelor sau enunțurilor noastre de cele ale altcuiva pe care simțim nevoia să le amintim se face simplu, prin semnele citării (și nu prin legi!). Nivelul de corectitudine la care ajungem să ne vorbim limba maternă depinde de atenția cu care ajungem să controlăm aceste dimensiuni. Treptat, prin studiul diferitelor materii, de la literatură la matematici, fizică, științele naturii, chimie, istorie, geografie vocabularul ni se îmbogățește, percepem relații noi între lucruri, locuri și oameni. Limba devine, din instrument de comunicare elementară un mod de a ne dezvolta gândirea și afectivitatea. Lecturile aprofundate în domeniul care ne atrage și în domeniul literaturii ne transformă pe neobservate în vorbitori din ce în ce mai capabili, în experți firești ai limbii care ni s-a dat. Și lucrul se însoțește, neobservat, de un sentiment de mulțumire, de încredere în noi. Nicăieri și în raport cu nicio altă limbă nu-l vom mai încerca. Poate că în această evoluție naturală spre o competență lingvistică organică și o umanitate armonios rotunjită, pe care să le poți transmite mai departe celor care urmează, stă rostul vorbitului limbii materne, în cazul nostru, al limbii române.

Se vorbește violent, eurile se ciocnesc agresiv, înjurătura e la ordinea zilei

Reporter: Familia, educația impun norme de vorbire incorectă? De ce ele proliferează?

Sanda Golopentia: E greu de spus. În familie, mai ales cu copiii, se vorbește relativ atent, chiar dacă se recurge la un cod rudimentar. Normele sunt transmise implicit și indirect, ocaziile de corectare a unor pronunțări, opțiuni lexicale sau gramaticale, exprimări lipsite de politețe variază după timpul de care dispun părinții și formația lor lingvistică. Dacă educația în limba maternă a părinților nu s-a rotunjit, ei nu vor putea asigura traversarea în bune condițiuni a primei etape în însușirea limbii materne de către copil. Dar școala nu este numai o prelungire a deprinderii limbii materne, ea poate acționa compensator, reluând și adâncind etapele neparcurse. La nivelul mânuirii corecte a limbii, cred că educația în familie și în școală este esențială. Copiii sunt însă expuși și la alte influențe. Presa orală și scrisă din România și, la fel, socializarea prin internet conține de multe ori exprimări incorecte, vulgare, sau bazate pe un vocabular sărac. Discursul politic se poartă la un nivel jos. Pe stradă se vorbește violent, eurile se ciocnesc agresiv, înjurătura e la ordinea zilei. Am crezul, la începutul anilor 1990, că faptul reprezenta o defulare după ziarele și publicațiile cenușii și cuvântările înecăcioase din anii comuniști. Dar, dacă defulare a fost, ea s-a eternizat, a apărut un fel de bucurie rea a vorbitului și scrisului răstit care se imprimă, pe mai departe, în mințile copiilor. Pe de altă parte, reclama și, în genere, traducerile masive din limba engleză, vehiculează construcții anapoda.

Mă limitez la exemple pe care nu a trebuit să le caut: excesul de posesive — de tipul îngrijește părul tău, pielea ta etc. — la care un bun vorbitor al limbii române nu va recurge niciodată, având la îndemână alte modalități de a exprima apartenența (îngrijește-ți părul, pielea). Sau Competența face diferența; doar împreună putem face diferența (calc după engl. make a/the difference); în Albania oamenii protestează corupția; au ieșit în stradă să protesteze atentatele la democrația română (în loc de să protesteze contra corupției, contra atentatelor…), calc după construcții în limba engleză in care verbul to protest e utilizat tranzitiv: they protested the abuses of human rights. 

Dar mai cu seamă, cred că atunci când cei chemați să îndrume educația nu-și înțeleg statutul, cu presupozițiile lui elementare, întregul proces ajunge pus sub semnul întrebării și al cinismului.

Un ministru al Educației crede că făcându-și autocritica pentru o prestație lingvistică pentru care, la școală, elevii nu primesc nota de trecere și refugiindu-se îndărătul manifestărilor de incompetență ale altora ne poate câștiga adeziunea? 

Reporter: Are legătură cunoașterea limbii române cu nivelul de cunoaștere individuală?

Sanda Golopentia: Limba română nu este de pus, așa cum se face astăzi în școli, doar sub semnul magic al comunicării. Ca limbă maternă, deci limbă de bază a funcționării minții noastre, ea asigură gândirea, operațiile de sinteză, discriminare, argumentare pentru care materiile studiate la școală și mai târziu în învățământul superior o înarmează cu termenii necesari. Odată declanșat procesul de transformare a limbii materne în instrument al gândirii, vorbitorul traversează un salt calitativ ireversibil spre vorbirea ei adultă și modernă, care-i va asigura asimilarea și sinteza a noi și noi cunoștințe. Cine nu a traversat un asemenea salt rămâne într-o fază de infantilism lingvistic și cognitiv. Citez cu tristețe și cu jenă spusele recent numitului ministru al Educației: „… într-adevăr, recunosc, în acești ultimi 6 ani în care am fost rector, am făcut cu siguranță și dezacorduri, am avut probabil și bâlbe, și cuvinte stâlcite, și greșeli gramaticale, în general datorate emoției, lucru care întotdeauna se vede când vorbesc în public. Nu neg că am făcut astfel de greșeli, nu sunt onorante nici pentru un rector, cu atât mai puțin pentru un ministru al Educației. … Dar cine nu mai greșește? Găsim vreo personalitate publică la care să analizăm discursurile din ultimii 3 ani și să nu găsim niciun dezacord?” Un ministru al Educației crede că făcându-și autocritica pentru o prestație lingvistică pentru care, la școală, elevii nu primesc nota de trecere și refugiindu-se îndărătul manifestărilor de incompetență ale altora ne poate câștiga adeziunea? 

Reporter: Ce inseamnă facultăți de cunoaștere reduse?

Sanda Golopentia: Prefer să vorbesc despre minți care nu au fost înarmate pentru cunoaștere prin educație — în care am văzut că un loc esențial este ocupat de formarea unei competențe lingvistice deschise spre asimilarea tot mai largă și mai creatoare a realității. Nu facultățile indivizilor sunt reduse, ci armătura minților lor nu a fost suficient dezvoltată prin educație.

Reporter: Care-i defectul unui lider cu facultăți de cunoaștere reduse?

Sanda Golopentia: Un lider ale cărui facultăți de cunoaștere nu au fost dezvoltate prin educație nu poate impune respectul concetățenilor săi. Nu-i poate convinge de utilitatea sau inutilitatea unei acțiuni. Nu poate confirma, prin modul în care gândește și exprimă ceea ce a gândit, valoarea instituției pe care o reprezintă în statul de apartenență și, implicit, nu-și poate reprezenta în mod onest țara. Îi rămâne însă o soluție: aceea de a renunța la postura de lider fără acoperire în merit, dacă a comis imprudența (sau impostura) de a accepta o funcție pentru care nu e pregătit.

Cum nu prea avem parte de politicieni adevărați, discursul politic a ajuns să fie discreditat, fără ca cei care-l coboară să fie preocupați de acest fapt.

Reporter: De ce astăzi politicienii ignoră vorbirea corectă a limbii române?

Sanda Golopentia: În jocurile lor de putere mulți politicieni cred că își pot impune felul de a vorbi și nu sunt dispuși să învestească efort în a-și completa competența lingvistică sumară. Luați în râs pentru modul de exprimare, ei vor răspunde că sunt mândri de originea lor regională și că recurg în mod intenționat la regionalisme, pe când realitatea este că nu erau preveniți de variația formelor în vorbirea familiară și în vorbirea publică. Sau că vorbesc în dezacorduri din cauza emoției, iar nu ca rezultat al neștiinței. Și într-un caz și în altul, preocupați de avantajele puterii iar nu de obligația de a servi și de modul în care câștigi un asemenea privilegiu, ei nu intuiesc nici faptul că, din respect pentru cetățeni, discursul public trebuie să se desfășoare în limba standard comună tuturor, iar din respect pentru funcție și țară, limba standard trebuie mânuită fără greș. În fapt, cred că trebuie să distingem între indivizii care s-au nimerit, prin relații sau servicii, pe eșichierul politic, le-aș pune politicieni cu numele și cei care sunt politicieni adevărați, având de susținut un ideal, de deschis perspective noi conaționalilor lor pe plan intern sau extern, de răspuns unor primejdii care ne amenință. Cum nu prea avem parte de politicieni adevărați, discursul politic a ajuns să fie discreditat, fără ca cei care-l coboară să fie preocupați de acest fapt.

In incoerență sau vulgaritate a exprimării, politicienii noștri de astăzi l-au depășit demult pe Ceausescu

Reporter: Putem compara acest moment istoric al vorbirii precare a limbii române cu vreun altul?

Sanda Golopentia: Să ne amintim de modul în care pronunța unele cuvinte Nicolae Ceaușescu. Dar trebuie să subliniem că, în materie de dezacorduri și anacoluturi, de incoerență sau vulgaritate a exprimării, politicienii noștri de astăzi l-au depășit demult.  

In cadrul pledoariei Perspektiva pentru o limba romana vorbita corect, CLICK sa vezi interviul cu Emil Ionescu, decanul Facultatii de Litere-Bucuresti. 

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-22280951-infantilism-lingvistic-cognitiv-impostura-romania-publica-interviu-sanda-golopentia-profesor-brown-university-sua.htm?pbox

Și el a fost cu Isus…

 

Marcu 3:13-15

 

În urmă, Isus S-a suit pe munte, a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi putere să vindece bolile şi să scoată dracii.

 

Astăzi, în timpul lecturii devoționale, am ajuns la momentul înrolării celor doisprezece ucenici ai Domnului Isus. (Mi-am dat și un test, încercând să scriu, din memorie, numele celor doisprezece…L-am trecut, însă nu cu notă maximă…) Altceva mi-a reținut însă atenția; motivele pentru care i-a chemat: să-i trimită să propovăduiască, să vindece boli, să scoată draci și să-i aibă cu Sine. Intenționat am lăsat ,,să-i aibă cu Sine’’ la finalul listei. De obicei, este ultimul motiv la care ne gândim.

Poate că este și influența culturii contemporane care pune un accent tot mai apăsat pe ,,a face’’ în detrimentul lui ,,a fi’’. Și totuși, de ce trebuie acordată atenție acestui aspect: să-i aibă cu Sine? Cred că un exemplu al importanței timpului petrecut cu Domnul Isus este reflectat în episodul prinderii Domnului Isus. Știm că Petru merge în urma gărzii care îl escorta pe Domnul Isus către reședința marelui preot și cu ajutorul lui Ioan, se pare, intră și el în curte, alăturându-se unui grup de oameni care stăteau în jurul unui foc. Vă amintiți afirmația lor cu privire la identitatea lui Petru?  „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” (Matei 26:71) Se pare că timpul pe care Petru și ceilalți ucenici l-au petrecut cu Domnul Isus și-a pus amprenta asupra lor.

Știm, de fapt, ce s-a întâmplat cu ucenicii, schimbările care au avut loc în timpul în care au fost cu Domnul Isus. Pe lângă învățăturile primite, aceștia au putut urmări îndeaproape acțiunile Domnului Isus, atât cele petrecute în timp ce era înconjurat de mulți oameni cât și cele petrecute doar în cadrul intim. Apoi a mai fost și puterea spirituală pe care au primit-o, putere delegată tot de către Domnul, celor ce i-au stat aproape. Toate acestea au condus la conturarea unei identități noi pentru acești oameni care, până atunci, erau percepuți în funcție de alte criterii: profesie, naționalism, religiozitate, etc. După timpul petrecut în compania Domnului Isus, în urma evidențelor schimbărilor survenite, au fost percepuți ca ucenici ai lui Isus, ca oameni care, erau cu Isus. Oare ce înseamnă aceasta dacă nu o relație, o legătură sufletească, specială, cu Mântuitorul? Nu am putea spune atunci că această identitate este de fapt creată de relația cu Domnul Isus? Din acest punct poate începe o auto-examinare; Cum sunt perceput de cei din jur? Există în viața mea evidențe ale faptului că sunt cu Isus? Este relația mea cu Domnul una care mă schimbă, care conturează noua mea identitate?

Lui Petru, în jurul focului din curtea lui Caiafa, i s-a părut că această identitate este periculoasă…A resimțit-o ca pe o acuzație și de aceea s-a grăbit să o dezmintă. Abia în jurul focului de pe malul mării Tiberiadei Petru a înțeles ce mult înseamnă a fi cu Isus!

Reflectând asupra acestor lucruri mi-am dat seama că a fi cu Domnul Isus este un privilegiu, este o binecuvântare, este o schimbare, dar este și o asigurare; asigurare că lucrurile vor avea un deznodământ fericit. Pot dezvolta această relație interacționând cu Domnul prin practici spirituale consacrate: citire, rugăciune, reflecție dar și prin ascultare, slujire, examinare și cam tot ce presupune o relație cu o persoană iubită. Deci: să fim cu El!

Gândind la ,,lucrurile de sus”…

Fasting-black-and-whiteSăptămâna trecută am scris despre schimbare și mai precis, despre folosirea acestei perioade ce precede sărbătorile Crucificării și Învierii Domnului, pentru inițierea unor schimbări cu efect în starea spirituală. Duminică am predicat despre ,,Sfințirea Plăcerilor’’ încercând să accentuez trei aspecte: Dumnezeu nu este inamicul plăcerii (El însuși ne-a înzestrat, prin creație, cu un mecanism foarte complex pentru experimentarea plăcerii), apoi, plăcerile constituie un motivator foarte puternic ( modificările comportamentale sunt mult mai eficiente atunci când plăcerea este folosită ca recompensă). Tocmai de aceea, diavolul intervine în a genera plăceri ilicite, cu intenția de a ne distrage atenția și a ne îndepărta de Dumnezeu. O strategie, pe care o folosește cu succes, este aceea de a ne îndepărta de plăcerile sănătoase, cele îngăduite și oferite de Dumnezeu, cele care aduc atât o stare de bine cât și împlinire sufletească, pentru a ne ademeni cu plăcerile ilicite, distructive, prin care atentează la demolarea relației noastre cu Dumnezeu.

Zilele acestea am reflectat mai mult asupra acestor lucruri și mi-am amintit de faptul că Domnul Isus a atins multe din aceste lucruri în învățăturile Sale dar și cum le-a demonstrat în felul în care a trăit. Multe din aceste învățături și exemple de viață se regăsesc astăzi în disciplinele spirituale pe care ar trebuie să le practicăm.

Un astfel de exemplu, edificator cu privire la maniera în care ar trebui să ținem sub control plăcerile culinare, este tocmai postul în care Domnul Isus a intrat după botezul Său. Desigur, este un post supra-natural; Domnul nu a mâncat timp de patruzeci de zile (Matei 4:2) Postul este un exercițiu spiritual cu toate că efectele primare sunt resimțite la nivelul trupului. Trebuie însă reținut răspunsul pe care Domnul Isus îl oferă diavolului atunci când acesta vine să-L ispitească: ,,Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu!’’. În acest context, are loc o metamorfozare a plăcerii. De la nivelul fizic, plăcerea este elevată la nivelul spiritual. Desigur, acest proces este asigurat de Duhul lui Dumnezeu. Trebuie însă ca noi să facilităm acest proces iar postul reprezintă tocmai o astfel de acțiune. Pe lângă post, trebuie să intensificăm și interacțiunea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Vrem o susbstituire a plăcerilor, o metamorfozare a lor, avem nevoie și de o substituire a interesului. De la preocuparea pentru dietă, plăceri culinare, putem face tranziția către interesul în Cuvântul Divin, având în vedere că Domnul Isus se prezintă și ca ,,Pâinea Vieții’’ (Ioan 6:48).

Așadar, în această perioadă, încercați să practicați cel puțin o formă de post (postul lui Daniel, post parțial, post integral, post informatic, etc.) combinat cu diferite metode de interacțiune cu Cuvântul Divin ( lecturarea Bibliei, ascultarea unor mesaje biblice, reflecții teologice).

Este important să reținem că mântuirea nu depinde de aceste practici, însă este evidențiată în preocupările noastre cu astfel de practici. În cuvintele Apostolului Pavel: Gândiți-vă la lucrurile de sus!

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Editura Casa Cărţii

Împreună slujitori ai Cuvântului

pe scara Cerului

pentru ca dragostea lui Dumnezeu invinge atractia gravitationala...

Chibzuieli

Să stăm strâmb şi să chibzuim drept:

Marius Cruceru

...fără cravată

Persona

Blog of Danut Manastireanu

LeadershipConneXtions

Teologie, Formare Spirituală, Identitate

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai