10 Time-Wasters and the Crucial Hacks That Beat Them


by Carey Nieuwhof

When was the last time you complained about not having enough to do and more than enough time to do it in?


Almost every leader I know struggles with finding the time to get it all done.

I do too.

So what helps? And what hurts?

One of the best things you can do is have an honest conversation with yourself about how you waste time.

I’m going to assume you’re not gaming when you should be working, but there are other more insidious ways that time slips away.

Any idea what your time wasters are? And even if so, any idea how to fix them?

Here’s some practical help.

The Top 10 Time-Wasters and Time-Hacks

So because this is a post on time management, let’s cut to the chase and outline the Top 10 ways leaders waste time and 10 time-hacks that can help.

While this isn’t a scientific list, I know this is how I waste time if I’m not careful, and they’re patterns I’ve seen in working with many leaders over the years.

All of these are common struggles, and the good news is there are relatively easy solutions.

1. Social media

Social media is so seductive, but it’s a part of leadership and ministry today.

I use social media for ministry, but I also know I can get sucked in to the latest funny video as easily as anyone. How do you keep those lines clear?

Personally, I batch-process most of my social media posts. While I post content from this blog throughout the day, I set it all up to post at different times in about five to 10 minutes, early in the morning, using Buffer App.

I’ll go in later in the day and ‘batch-respond’ to people, responding to dozens of items in as little as five minutes. Far more efficient.

Hack: Post content using a service like Buffer. Don’t respond in real time, batch-respond instead.

2. Unnecessary meetings

We live in meetings, and our productivity dies in them.

Patrick Lencioni, Al Pittampali and others have effectively critiqued the way most leaders live in meetings.

If I’m not careful, I can spend three-quarters of my week in meetings and have only a few hours left over for writing messages and leading what matters most.

Meetings expand to fill the time you’ve set aside for them. So just set aside less time.

Hack: Schedule less time for meetings. Hold them less frequently.

3. Inefficient email

In my view, email is a necessary evil. But I obsess on the evil part. I really can’t stand it and it takes up far too much time.

You can try to be more efficient on email. Michael Hyatt has some helpful tips here and even talks about declaring email bankruptcy here.

I’m even considering moving to this system for a few projects I’m working on.

If that isn’t enough, here’s one more old-fashioned hack.

Hack: Stop emailing people if it can wait. Write down your questions and save them for a face-to-face meeting. This can make a huge difference!

4. Conversations without a purpose

Conversations can waste tons of time. Sometimes you feel trapped in one.

What do you do when someone corners you?

Hack: Be pleasant and move on. You’ve got work to do. Turn that 20-minute conversation into a two-minute conversation. Be pleasant, thank them and, if need be, tell them you were on your way to get something done. Then go do it.

5. An open schedule

Chances are you only write appointments with others and meetings in your schedule, right?

Big mistake.

Make appointments with yourself. Write in writing time, thinking time, date nights with your spouse, family time—everything you need to get done.


Then when someone asks to meet, you can say you have a commitment. If it’s truly important, schedule them in during your next available slot.

Hack: Book appointments with yourself for what you need to get done.

6. Being unclear on who you need to meet with and why

When someone asks to meet with you, my guess is your default is to say yes.

So is mine.

But I would spend all week, every week, meeting with people, many of whom didn’t really need to meet, or to meet with me.

Deciding who you need to meet with in advance helps. My priorities are (in order) our senior staff leaders, our elders, our staff team … and a few key people beyond that. That’s it.

Most leaders waste time meeting with people who don’t need to meet with them.
Do I meet with other people? Yes, but only after those key people have the time they need and after my other priorities are done, which means I do say no a lot (I still hate that, but it’s necessary).

I outline more about meeting people in this post I called Why You Can’t Have Five Minutes of My Time. While it may sound harsh, it’s liberating and you will get more done. Plus, your church or organization will be positioned to grow as a result. And here’s a primer on how to say no nicely.

Hack: Decide on the kinds of people you’ll meet with in advance and why.

7. Too much blending of personal/work time

Life online and flexible work hours mean a lot of leaders blend personal and work time.

Because you feel busy, it’s easy to assume you’ve worked 50 hours when, in fact, you’ve worked 35 and spent 15 hours running personal errands or wasting time on social media etc. I’m not saying that’s always true.

It’s a good idea to keep mental (or physical) track of what’s work and what’s not. Or, adopt the hack.

Hack. Work when you work, play when you play.

8. Not getting enough sleep

You would think that getting more sleep would waste time.

Just the opposite. It makes you more productive.

The first thing you’ll cut when you’re busy is your sleep. Big mistake. Sleep more. You’ll get more done.

Sleeping more doesn’t waste time; it makes you more productive.
Hack: Pick a prescribed bedtime and stick to it.

9. Having no idea what your real priorities are

You ever spend a day only to think back and say, “What did I actually do today?” Yep, that’s a bad day.

You have priorities, but do you have dailyto-dos that become your first priority?

If you put the big rocks in first … the rest fits in as well.

Hack: Set a key task-list of one to three things you simply have to get done every day, and do them first.

10. Not pausing regularly to self-assess your time and priority management

Most of us just rush from one week into another, never pausing long enough to ask why we’re not accomplishing more.

I have learned I have to regularly pause and ask what’s working, what’s not and why. Then I recalibrate my calendar and life to try to accomplish what needs to be accomplished.

That’s something you can do weekly, quarterly and annually.

Hack: Pause weekly, quarterly and annually to assess your time and priority management.

So those are the top 10 time-wasters I see in myself and others, and the top 10 hacks.

What do you see? What’s helped you?

The article can be found here:


Ionel Plesa – in memoriam

Ionel Plesa – in memoriam.

O bucurie risipita

Fratele ,,mai mare”

Oare ce se întâmplă? O fi murit bătrânul tată? Dar parcă nu sunt bocete ci strigăte de bucurie? Muzică? Doar nu s-o fi întors destrăbălatul acela și a transformat și casa părintească în loc de petrecere? Dar cum de-i îngăduie tatăl din nou toanele? De fapt, e de mirare? Auzi, să-i dea parte de moștenire când încă nici nu murise…Dar uite un servitor…Hei? Ia vino! Ce se întâmplă? Servitorul, agitat, cu un zâmbet larg, cu un vas mare în brațe, se oprește din alergat și spune: este petrecere! S-a întors cel pe care îl credeam mort! Și apoi își continuă alergarea!

Mărind cadența pașilor și mestecându-și cuvintele în barbă intră în curtea plină de oameni, animată într-o forfotă generalizată și se opri în prag, acolo unde bătrânul tată, într-un veritabil extaz, saluta și invita la ospăț pe toți cei ce se apropiau de ușă: Veniți, veniți, cel pe care-l credeam mort a înviat, s-a întors… Acolo, în fața pragului, în fața tatălui, auzind și el invitația, picioarele s-au înțepenit…un sentiment de repulsie, înlocuit rapid de unul de ură, alergat și el din urmă de unul de nedreptate, amestecat cu unul de auto-compătimire, dând naștere unui curaj de care nu se crezuse în stare, se uită în ochii largi și umezi ai tatălui: Iată, eu îți slujesc ca un rob, de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca…şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.”

Cu siguranță recunoaștem episodul. Mai greu este să ne recunoaștem în acest episod. În timp ce nu avem prea mari probleme în a ne identifica cu fiul cel mic, cel răzvrătit, rătăcitorul reabilitat, cu fiul cel mare ne este mult mai greu să ne identificăm. Aceasta pentru că dezaprobăm atitudinea sa și ne desolidarizăm de astfel de ieșiri care reflectă răutate, egoism și lipsă de respect.Dacă am reflecta însă la substraturile acestei reacții s-ar putea să descoperim mai multe lucruri nu doar în ce-l privește pe el dar și în ce ne privește pe noi.

Kenneth Bailey, biblicistul care a petrecut peste 40 de ani în cultura răsăriteană căutând să înțeleagă impactul cuvintelor Mântuitorului în comunități care au fost cât mai puțin afectate de modificările culturale aduce se modernitate, oferă o imagine mult mai amplă a reacției fratelui mai mare. Potrivit descoperirilor sale, obiceiul locului, din acele vremuri, impunea ca moștenitorul tatălui, respectiv întâiul născut, să îndeplinească rolul de gazdă și să fie reprezentantul tatălui în primirea oaspeților. Admițând că bucuria tatălui la revederea fiului rătăcitor a fost atât de intensă încât nu a mai zăbovit în declanșarea petrecerii, fiind un gest spontan și fără o pregătirea prealabilă care să ofere fiului cel mare posibilitatea de a-și îndeplini rolul de gazdă, refuzul acestuia de a intra atunci când este invitat reflectă nu numai lipsă de respect față de invitați, dar și dispreț față de tatăl său. (Poet and Peasant and Through Peasant Eyes: A Literary-Cultural Approach to the Parables in Luke)

Lucrurile merg chiar mai departe. Atitudinea acestui om reflectă angoase și frustrări care tulburau întreaga sa ființă și care, în mod evident, nu erau doar reacții de moment, ci trăiri cronicizate care l-au adus la această incapacitate de a se bucura și de a fi părtaș emoțional la experiența tatălui. Stările lui merită investigate pentru că adesea sunt stările noastre.

Trebuie să recunosc că nu o dată m-am purtat asemenea acestui frate mai mare. Chiar dacă am disimulat mai bine decât a făcut-o el, trăirile au fost aceleași. Chiar dacă nu am înțeles complexul de emoții și perspectivele implicate, reacțiile exterioare au fost aceleași. Henry Nouwen descrie astfel aceste trăiri: ,,Când ascult cu atenție la cuvintele cu care fiul cel mare își atacă tatăl – auto-îndreptățire, auto-compătimire, invidie, aud o plângere mult mai adâncă. Este acea plângere care vine dintr-o inimă care simte că niciodată nu a primit ce i se cuvenea. Este acea plângere exprimată în nenumărate forme, mai mult sau mai puțin subtile, formulând o fundație a resentimentelor umane. Este plângerea care țipă: ,,Am încercat din greu, am muncit atât de mult, am făcut atâtea și cu toate astea nu am căpătat ceea ce alții primesc atât de ușor. În această rostită sau nerostită plângere îl recunosc pe acest fiu mai mare în mine însumi. Adesea mă suprind plângându-mă de mici respingeri, mici impoliteți, mici neglijențe. Din nou și din nou descopăr în mine acel murmur scâncitor, acea cârtire plângăcioasă care mă încătușează și continuă să mă țină legat chiar și împotriva voinței mele’’. ( Henry Nouwen – The Return of The Prodigal Son)

Trăirile experimentate de fiul cel mare sau de Nouwen sunt mai comune decât ne place să admitem. În cartea Psalmilor, Asaf, exprimă și el aceleași sentimente: gelozie, invidie, nedreptate, auto-compătimire. (Psalmul 73) Ceva îmi spune că nu sunt singurele persoane care s-au confruntat cu astfel trăiri. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost ușor, nu să identific aceste emoții ci să admit că le-am experimentat eu însumi. La fel ca cei amintiți mi-am plâns adesea de milă, m-am simțit neîndreptățit, neînțeles…neiubit. Uneori am exprimat aceste sentimente și așa cum se întâmplă cel mai adesea, am făcut-o chiar față de persoanele care mi-au arătat dragostea lor. De obicei cu aceste persoane îndrăznim să ne manifestăm nemulțumirea pentru că tocmai ele față de ele ne simțim mai dezinhibați și nici măcar nu ne dăm seama că lor le producem cele mai adânci răni.

Nouwen mai atrage atenția asupra unui aspect: ,,Atunci când îmi exprim plângerile cu speranța de trezi milă și a obține satisfacția pe care mi-o doresc atât de mult, rezultatul este întotdeauna, opusul a ceea ce am încercat să dobândesc. Este greu să trăiești cu unul care se plânge mereu și foarte puțini oameni știu cum să răspundă unei persoane care se auto-respinge. Tragedia este, adesea, că plângerea, odată exprimată, conduce tocmai la ceea ce produce cea mai mare teamă: respingere’’. Nu este așadar de mirare că în astfel de situații ajungem într-un cerc vicios: ne plângem că nu suntem acceptați sau iubiți și nu facem altceva decât să ne facem tot mai respingători, respingându-i prin nemulțumirea, frustrarea, acreala noastră tocmai pe cei care ne iubesc. Fratele cel mare și-a refuzat de fapt bucuria pe care putea să o experimenteze în casa tatălui, cea după care tânjea fiul ajuns în ,,țara îndepărtată’’. Cu toate că era sub același acoperiș, condamnând plăcerile pe care presupunea că le-a urmărit fratele său mai tânăr, a ajuns să condamne legitima plăcere a de a avea un tată generos și iubitor.

Această constatare mă duce cu gândul la o altă pildă a Domnului Isus, cea în care un gospodar își angajează ajutoare pentru a-și lucra via. Ieșind în câteva rânduri în piață își recrutează ajutoarele și negociază plata pentru munca depusă. La terminarea lucrului îi plătește pe ultimii veniți cu aceeași sumă negociată cu primul grup de lucrători. Aceasta îi scandalizează pe aceștia pentru că se consideră nedreptățiți și își exprimă protestul lor. Domnul Isus pune însă în gura gospodarului o interogație care ar trebuie să ne de-a de gândit: ,,Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sînt bun’’? (Matei 20:1-16) Nu este oare aceasta adevărat problemă a trăirilor noastre? Cu cumva ne-am antrenat ochiul într-un mod vicios, să privească exacerbând meritele proprii și minimalizându-le pe ale celorlalți? În fond și la urma urmei, ambii fii consideră că ,,li se cuvine’’ moștenirea tatălui. Unul, cel tânăr, își exprimă pretenția în mod direct, neprotocolar, abraziv, abrupt, cel de a-l doilea, cel mare, o interioarizează, o procesează, insistând asupra ei, deformându-și atât percepțiile cât și valorile. Rezultatul? Resentimente oprimate dar cu rădăcini adânci, care au copleșit orice ,,lăstar’’ al bucuriei.

Ce imagine tristă: un frate întors dintr-o ,,țară îndepărtată’’, unul despre care se credea că este mort, sărbătorit de un tată care, cu doar câteva ceasuri mai devreme, se stingea de dorul după un fiu pierdut, caută să-și împărtășească bucuria dar se lovesc de răceala brutală, acră, a unei inimi care iubindu-se într-un mod bolnăvicios pe sine a ajuns să nu mai poată iubi pe nimeni altcineva. Deși fusese mereu sub același acoperiș cu un tată iubitor, era mereu dus pe tărâmuri străine, mânat de sentimente rebele și violente. În casă era bucurie, în curte era agitație…în ușă era înțepenire…Un fiu se întorsese, străbătuse distanțe abisale, altul era încătușat într-un refuz glacial…Diferența este una de perspectivă, de ,,ochi’’. Fiul tânăr văzuse un tată generos și iubitor…fiul mai mare se văzuse doar un tată drept și intransigent. Fiul mai mic se văzuse nevrednic și căuta milă, cel mare se vedea merituos și căuta compensație.

În fața acestor perspective mă gândesc cu înfiorare de câte ori m-am purtat ca acest fiu mai mare. Mi-am evaluat virtuțile și am așteptat recompense pe măsură. Mi-am refuzat bucuriile imediate plângându-mă de situații imaginare, fără să fac măcar efortul de a-mi verifica percepțiile. De câte ori nu m-am considerat nedreptățit pentru că am considerat că am dreptate, sau respins, considerând că merit acel loc? De câte ori nu nu i-am reproșat lui Dumnezeu că nu sunt tratat așa cum merit, uitând că ceea ce merit eu a fost suportat de Fiul Său. Ce mi se pare și mai interesant este faptul că adesea străbatem uriașa distanță dintre ,,țara îndepărtată’’ către ,,casa părintească’’ pentru ca apoi să ieșim la câmp și rămânem înțepeniți în ușă, fără bucurie, plini de remușcări, de frustrări și resentimente. Soluția pentru deblocare este harul. Abia înțelegând și acceptând ce înseamnă a fi cu Tatăl și a te bucura de El va putea aduce vindecare de toate acele angoase și amărăciuni. Vindecarea aceasta presupune o exersare susținută a privirii, ațintind-o asupra lui Hristos, cea mai concretă expresie a harului, până la punctul în care vedem nu doar ,,bine’’ ci și ,,Binele’’ ce ni s-a oferit.

Ce vrei să-ți fac? ( Un exercițiu de examinare a dorințelor)


Una din frazele ce alcătuiesc repertoriul pios al credincioșilor este: ,,Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule’’! (Psalmi 42:1)

Trebuie să recunosc că este o imagine frumoasă, bucolică, provocatoare…dar reflectă ea o realitate în ce ne privește?

Mie mi se pare că Apostolul Iacov are o abordare mult mai realistă a ceea ce se întâmplă cu fiecare din noi atunci când vine vorba de dorințe: ,,De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele (dorințele) voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi (doriți) şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Sau cereţi, şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre’’. (Iacov 4:1-3)

Dacă imaginea surprinsă de Core este una idilică, cea oferită de Iacov este caracterizată de zbateri, frământări, conflicte… Dorințele sunt parte integrantă a existenței noastre. Privind la pomul interzis, o constatare care își face imediat loc în mintea Evei este aceea că …pomul era de dorit.

În fiecare zi suntem asaltați de dorințe. Unele din ele sănătoase, necesare chiar. Altele sunt rebele, dăunătoare, distructive chiar…Unele debutează într-o formă sănătoasă, pozitivă pentru a evolua în direcții primejdioase și periculoase. În domeniul formării spirituale, atenția acordată dorințelor este una concentrată, penetrantă și perseverentă.

Un prieten preocupat de acest subiect a propus un exercițiu ce are drept obiectiv deprinderea examinării, discernerii și direcționării dorințelor. Parcurgându-l mi-am dat seama cât de folositor și eficient poate fi. De aceea vi-l propun și vouă.

Pornind de la lecturarea acestor rânduri, urmăriți-vă reacțiile încercând să notați: imaginile care vă vin în minte, emoțiile, ideile. I-ai dat ce-i dorea inima şi n-ai lăsat neîmplinit ce-i cereau buzele.

Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.

…vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!”

Îţi deschizi mâna şi saturi dorinţele a tot ce are viaţă.

El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă.

(Psalmi 21:2; 37:4; 40:8; 145:16,19)

Recitiți versetele, cu atenție, fără grabă, atenți la ceea ce se petrece în minte și în inimă. Nu vă impacientați dacă pare o experiență dificilă…pentru început va fi, dar repetiția va conduce la deprinderi tot mai performante.

Ajungând să identificați emoțiile (melancolie, bucurie, frustrare, durere, etc.), imaginile (un cerb pe marginea apei, un pumn încleștat, o față congestionată, etc.) sau ideile ( cum aș putea să achiziționez un lucru, ce mi-ar folosi acum, etc.) notați ce devine proeminent.

Luați notițele și încercați să le încorporați în rugăciune, cerând discernerea ,,rădăcinilor’’ acestor dorințe.

De cele mai multe ori, ceea dorim este mai mult o reacție, un simptom, a unor lucruri care se află situate mult mai adânc în experiența noastră de viață. Accesul către acele profunzimi îl are doar Duhul lui Dumnezeu și numai el va comunica ,,duhului’’ nostru ce se întâmplă acolo. (vezi 1Corinteni 2:9-12)

În Evanghelia după Marcu avem relatarea întâlnirii unui om fără vedere cu Domnul Isus. Aflat în mulțime și auzind că Domnul trece pe acolo a început să strige și nimeni nu îl putea convinge să se oprească. Domnul Isus s-a apropiat de el și l-a întrebat: Ce vrei să-ți fac? Sau: Care îți este dorința? Încercă să te vezi în poziția acelui om…Nu își dorea nici simpatia oamenilor, nici un dar generos, nici măcar haina de pe el…Dorința profundă, care a răzbătut printre toate celelalte (sunt convins că avea și alte dorințe) a fost cea mai puternică: să vadă.  (vezi Marcu 10:46-52)

Desigur, se poate spiritualiza situația și am putea cere să vedem cu ochi spirituali viața noastră (o posibilă direcție a acestui exercițiu) dar există și posibilitatea examinării a ceea ce își face loc în existența mea ca o dorință ce capătă proeminență în fața oricărei alte dorințe. Din acea poziție pot distinge și ar trebui să disting, care sunt emoțiile pe care le generează această dorință.

Emoțiile pot fi un bun indicator al dorințelor dar și un catalizator al acestora. Toate acestea pot fi puse într-o combinație de rugăciune-meditație până la atingerea unei stări în care vom experimenta ceea ce a experimentat omul care s-a apropiat de Domnul Isus: a fost vindecat, mântuit și a sfârșit mergând după Isus. Este acesta deznodământul pe care îl dorești?


Un motiv în plus să ne disciplinăm…

Pribegi în țări străine

The prodigal son


Revin astăzi la Fiul Risipitor cu o meditație mai scurtă, care se referă la perioada petrecută de  fiul aventurier în țara îndepărtată.

Plecat să-și trăiască viața ,,pe cont propriu’’ să-și facă un nume, să experimenteze, să guste din plăcerile vieții, să ,,trăiască viața’’ ajunge la faliment, ajunge ,,să moară”. Falimentul tânărului este prezentat de Domnul Isus într-o imagine care, cu siguranță, i-a scandalizat pe cei din audiență: tânărul a ajuns îngrijitor la porci, tânjind după hrana acestora. Pentru audiența evreiască, aceste animale erau necurate și era de neconceput ca un evreu să fie asociat cu ele, indiferent de forma în care s-ar fi întâmplat aceasta. Prin chiar această asociere, Domnul Isus le atrage atenția asupra dramatismului situației acestui fiu risipitor, dramatism față de care, din păcate, cei mai mulți reacționează invocând spiritul dreptății nu al compasiunii.

Într-o cultură teologică care recompensează neprihănirea și amendează fărădelegea, comentariile față de această situație erau probabil ceva în genul: Așa îi trebuie! E clar: Dumnezeu l-a pedepsit pentru neobrăzarea lui! Cine a mai auzit ca un fiu să-și ceară moștenirea cât tatăl mai este încă în viață? Mai că nu i-a zis: Mori odată! Uite că Dumnezeu nu doarme, i-a dat ce-a meritat.Probabil că Domnul Isus a mizat pe aceste reacții pentru a ,,construi’’ climatul propice detonării adevăratei bombe: reacția tatălui la întoarcerea fiului.

Până atunci însă, să mai privim la viața acestui fiu risipitor în care sunt reflectate trăiri pe care puțini le recunosc și mai puțini le mărturisesc și chiar și mai puțini se pocăiesc de ele, ajungând să experimenteze o necesară restaurare. Fără ea, experiența rătăcirii, continuă, risipirea adâncindu-se cu fiecare clipă petrecută ,,departe de casă’’.

Autorul cărții menționate în prima meditație face o descriere penetrantă a situației ,,risipirii’’ din ,,țara îndepărtată’’:

,,Ce s-a întâmplat cu fiul în țara îndepărtată? Dincolo de toate consecințele de oridin material sau fizic, care sunt consecințele interne ale părăsirii casei părintești? Secvențialitatea evenimentelor este destul de previzibilă. Cu cât plec mai departe de locul unde se află Dumnezeu cu atât este mai dificil să au vocea care mă dezmiardă ca ,,preaiubit’’ și cu cât aud acea voce mai puțin cu atât sunt mai prins în mreaja puterii manipulative a lumii. Se întâmplă ceva de genul: nu mai sunt sigur că mai am siguranța casei și îi observ pe ceilalți care par o duce o viață mai bună decât a mea. Mă mir cum reușesc ei să obțină ce au. Încerc din greu să mă fac plăcut, să ating succesul, să fiu recunoscut. Când eșuez, mă îngrijorez că alții vor fi geloși și mânioși față de mine. Devin suspicios și defensiv și se accentuează teama că nu voi obținea ceea ce îmi doresc atât de mult sau voi pierde chiar și ceea ce am. Prins în această încâlceală de nevoi și dorințe ajung să nu-mi mai cunosc propriia motivație. Mă simt victmizat de mediul în care trăiesc și neîncrezător în ceea ce spun sau fac ceilalți. Întotdeauna alert, îmi pierd libertatea interioară și încep să împart lumea în cei care sunt de partea mea sau împotriva mea. Mă întreb dacă îi mai pasă cuiva cu adevărat. Încep să caut validări ale suspiciunilor mele și oriunde ajung le văd și spun: Nu poți avea încredere în nimeni! Și atunci mă întreb dacă m-a iubit cineva vreodată cu adevărat. Lumea din jurul meu se întunecă. Inima devine grea. Trupul este plin de amărăciune. Viața mea își pierde sensul. Ajung un suflet pierdut’’.

În fața acestei reflecții mă întreb câți dintre noi au trecut, fie chiar și episodic, prin astfel de experiențe? Mă întreb câți încă mai pribegesc în țări îndepărtate îndoindu-se că sunt iubiți de Tatăl care încă așeaptă în poartă cu ochii ațintiți în zare…Să nu risipim ocazia. Suntem iubiți, dacă nu de lume, cu siguranță de Tatăl, atât de mult încât și-a trimis fiul preaiubit în căutarea noastră.

Să nu risipim întoarcerile…

 Rembrandt van Rijn The return of the prodigal son- The Hermitage, St. Petersburg

Rembrandt van Rijn
The return of the prodigal son- The Hermitage, St. Petersburg

Cu ceva timp în urmă un prieten mi-a oferit o carte scrisă de unul din autorii mei preferați: Henri Nouwen. Cartea este o meditație pe marginea pildei ,,Fiului Risipitor’’, pornind de la celebra pictură a lui Rembrandt și intersectând experiența personală cu cea a pictorului și a personajelor pildei.

Lecturarea cărții s-a dovedit a fi nu numai un exercițiu plăcut dar și o provocare la o examinare a propriei înțelegeri și experiențe a acestei imagini a dragostei lui Dumnezeu. De obicei, în mediul credincioșilor evanghelici, la această pildă se face referire în contextul evangheizării, al experienței convertirii sau, în cazuri mai rare, atunci când intervine osificarea în legalism și asocierea se face în acest caz, așa cum este normal, cu fiul cel mare. Privind mai îndeaproape la anumite elemente, am ajuns la concluzia că semnificația acestei pilde poate oferi aplicații cu utilizare mult mai amplă și cu o frecvență mult mai susținută.

Voi recapitula istoria oferită de Domnul Isus, fragment cu fragment, și pe măsură ce voi înainta voi face și câteva observații asupra unor elemente ale acestei întâmplări care, nu trebuie uitat, era aproape de neconceput în realitatea acelor locuri și timpuri, dar se petrece cotidian în contextul contemporan, încercând să identific elementele în care experiența noastră ne asociază cu aceste personaje.

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată’’.

Tatăl a doi fii este abordat de cel mai tânăr dintre fii cu o cerere neobișnuită și nemaiîntâlnită: să-și primească partea de avere. Un asemenea lucru, așa cum notează și Kenneth Bailey, un cercetător al Scripturilor care a petrecut 15 ani în satele izolate din Orientul Apropiat, pentru a capta cultura din timpul Domnului Isus, era cu totul neobișnuit. Cultura locului permitea împărțirea moștenirii la moartea tatălui și fiul cel mai mare, întâiul născut, era cel care dispunea, în calitate de moștenitor principal, executarea acestor operațiuni.

Având în vedere acest aspect, practic, fiul cel mic, îi comunică tatălui său că este timpul să moară. Chiar dacă nu îi dorea moartea, dorința de a primi ceea ce credea că i se cuvine era mai puternică de aceea de a-și vedea tatăl în viață. De fapt, îndată ce primește ceea ce a cerut, convertește totul în bunuri mobile, probabil bani și pleacă departe de casă.

O să fac câteva observații la acest punct. În primul rând, acest tânăr impetuos, este frământat de neliniști și dorințe care demonstrează starea sa de nemulțumire față de starea existentă acasă. De la această nemulțumire pornește planul său care este de cele mai multe ori, planul nostru al tuturor: voi rezolva lucrurile pe cont propriu. Este ceea ce au făcut Adam și Eva și este ceea ce facem și noi aproape în fiecare zi.

Nemulțumiți de starea curentă, de casa în care locuim, de oamenii care ne înconjoară, de lucrurile pe care le avem, de statutul pe care îl avem, de prețuirea ce ne este oferită, îi cerem lui Dumnezeu, partea de moștenire și îl eliminăm din soluție. Vrem doar ceea ce credem noi că putem folosi și în rest…o luăm pe cont propriu.Cu alte cuvinte, îl vrem pe Dumnezeu cât mai departe dacă nu cumva…mort.

Domnul Isus ne spune că acest tânăr, nu după multe zile, a strâns totul și a plecat într-o țară îndepărtată. În grabă, atras de perspectiva pe care și-o imaginase, iluzorie, cel puțin la acest punct, tânărul împachetează totul, luând acest capital ca punct de pornire al unei noi vieți și punând o distanță apreciabilă între el și familia sa, între trecutul și viitorul său, între rutină și aventură, între familiar și necunoscut.

Nu vi se pare cunoscut scenariul? Adam și Eva vă sună familiar? Dar propria experiență? Nu regăsiți nici un elemnt comun? Așadar, independență, autodeterminare, iluzii, dorința succesului imediat, plăcerile…aspecte care se regăsesc în viața noastră și în care ne regăsim fiecare. El ne determină să ,,strângem totul’’ și să plecăm către tărâmuri noi, necunoscute, dar tot mai departe de casă și mai ales, departe de Dumnezeu. Unde ești astăzi? Ești ,,acasă”, în brațele tatălui, bucurându-te cu El?

Va urma…

Citirea contemplativă.


Isus i-a zis: ,,Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?“ Luca 10:26

Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește contemplarea ca fiind acțiunea de ,, a privi lung și cu admirație’’ , dar și ,,a gândi mult și profund (asupra unui lucru); a cugeta; a medita; a reflecta; a chibzui’’. În cele din urmă chiar și prima parte a definiției este folositoare argumentului pe care doresc să-l prezint pentru încurajarea folosirii cititului ca și practică spirituală, o practică cât se poate de necesară maturizării noastre din punct de vedere spiritual.

Sunt conștient de faptul că nu toți găsesc plăcere în citit și admit că acest aspect nu reprezintă un păcat major sau o piedică fundamentală în dezvoltarea spirituală. Dar mai sunt și convins că noi toți recunoaștem că adesea nevoiți să facem lucruri care nu ne plac dar, motivați fiind de utilitatea lor ne străduim să le facem.  Așa cum o să vedeți, citirea contemplativă vine cu o ofertă încurajatoare chiar și pentru cei ce nu au o pasiune pentru citit.

Așadar, citirea contemplativă…o practică veche ce își are rădăcinile în paginile Scripturilor. Probabil că cel mai clar sfat legat de citirea contemplativă este adresat de Dumnezeu lui Iosua: ,,Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale şi atunci vei lucra cu înţelepciune’’. (Iosua 1:8) După cum se poate observa, avem un cuvânt comun în acest sfat și în definiția contemplării: a cugeta, sau a medita. Este o parte importantă a acestei practici și o să revin asupra ei.

Scopul acestei practici este reflectat într-o afirmație a apostolului Pavel: „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta şi în inima ta.” (Romani 10:8) Cu alte cuvinte, scopul citirii contemplative este acela de ,,așeza’’ ceea ce citim în inima noastră (în centrul personalității noastre) și apoi în gura noastră. Sensul acestei afirmații poate fi acceptat deopotrivă, atât sub aspect literal cât și metaforic. Cu alte cuvinte, putem să citim cu voce tare, folosindu-ne capacitatea vocală și astfel, ne folosim glasul pentru a articula gândurile exprimate în formă scrisă. Pe de altă parte, poate fi vorba și despre o formă proclamativă. Ceea ce ,,adunăm’’ în inima noastră este exprimat apoi în exterior sub forma atitudinilor, acțiunilor sau cuvintelor.

Cea mai cunoscută formă de sistematizare a acestei practici este cea inițiată și practicată încă de la începuturile secolului al V-lea de către călugării benedictini și întitulată Lectio Divina. Practic, este vorba despre patru aspecte ce trebuie urmărite în această citire, toate cu scopul de a oferi nu doar o experiență în care este acumulată informație sau destindere intelectuală ci o experiență spirituală transformatoare. Aspectele în cauză sunt: lectio, meditatio, oratio si contemplatio, adică, citire, meditație, rugăciune și contemplare.

În mare măsură, rezultatul urmărit este cel exprimat de Apostolul Pavel în rugăciunea sa pentru credincioșii din Efes: ,,[…]mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi […]” (Efeseni 1:17-18).

Așadar, în contextul unei lumi inundate de informații, de zvonuri, de bârfe, de oameni ce vor atenția noastră, de voci ce se vor auzite, cum vom discerne ce vine din partea lui Dumnezeu, ce va zidi, ce va demola? Cred că citirea contemplativă a Sfintelor Scripturi, meditarea asupra lor, interiorizarea lor, rugăciunea informată de acestea și proclamarea lor în viața cotidiană este ceea ce trebuie să facă credincioșii interesați în creșterea și maturizarea lor spirituală.

În cadrul primei etape, citirea, textul este de dimensiuni mai reduse decât atunci când se citește cu scopul citirii Bibliei într-un an. Fie că este vorba de citirea unui pasaj scurt, sau chiar a unui singur verset, accentul cade pe atenți și intensitatea cu care este citit. Este indicată citirea repetată a pasajului sau versetului, o primă citire pentru familiarizare iar următoarele pentru a da timp textului să treacă prin minte înspre inimă. Citirea se face într-un rit lent, cu atenție la imaginile pe care le sugerează cuvintele și cu atenție la ceea atrage atenția într-un mod special.

De exemplu, într-o astfel de ,,ședință’’ am citit Psalmul 3 și citindu-l de câteva ori, ceea ce îmi atrăgea de fiecare atenția, în mod special, era versetul 5: ,,Mă culc, adorm şi mă deştept iarăşi, căci Domnul este sprijinul meu’’. Reflectând asupra acestor cuvinte mi-am dat imediat seama că erau cuvinte prin care Dumnezeu vorbea unei nevoi cu care eu mă confruntam în acea perioadă și care îmi dădea o stare pronunțată de neliniște.

Etapa a doua este aceea a meditației. Spre deosebire de practica meditației asociată cu religii și filozofii ezoterice, scopul acestui exercițiu nu este golirea minții ci asocierea ideilor, emoțiilor, trăirilor cu mesajul Scripturii. În cazul menționat mai sus, imaginea unui om înconjurat de vrăjmași, cu urmăritori setoși de sânge pe urme, dar care poate să doarmă liniștit a fost una care m-a îndemnat să mă gândesc la situația mea. Fără să mă identific în toate aspectele cu David, autorul psalmului și protagonistul întâmplărilor evocate în el, am găsit suficiente elemente în care m-am regăsit: sentimentul amenințării, neliniștea în fața evenimentelor și a necunoscutului pe care îl prefigurau…dar, în mijlocul tuturor acestor emoții și ginduri, s-a conturat un sentiment al siguranței care venea din faptul că Dumnezeu era Cel care veghea asupra tuturor lucrurilor.

În etapa a treia, rezultatul meditației este transformat în rugăciune. Fie că este vorba despre o mărturisire, sau o cerere, ori o mulțumire, gândurile și emoțiile rezultate în urma citirii și personalizării, prin meditație, sunt transpuse în forma unei rugăciuni.

Etapa a patra este aceea contemplării sau aprofundării. Aici este locul în care intervine ascultarea, supunerea, transformarea. În cazul descris, transformarea a fost trecerea de la starea de neliniște la cea de încredere în Dumnezeu, în disponibilitatea Sa de a se îngriji de nevoile mele și de a-mi asigura viitorul. Astfel, am putut să fac o analiză obiectivă a situației și să-mi verific acțiunile, principiile și ascultarea, încredințându-i lui Dumnezeu consecințele.

Sper ca aceste informații să vă folosească și să vă convingă că nu citim doar cu mintea ci și cu inima, nu doar din datorie ci și din necesitate, nu doar pentru informare ci pentru transformare, conștienți că trăim cu orice Cuvânt care vine de la Dumnezeu.

Pentru minți iscoditoare!


Cu vreo doi ani în urmă am fost provocat de un prieten să citesc câteva cărți legate de comunicare/predicare.(Dacă ar fi înțeles românește l-aș fi bănuit de intenții ascunse)

Așa cum știți, sunt foarte multe materiale disponibile și mi-a fost greu să aleg, având în vedere că nu este singura temă care solicită o informare atentă. Cu ajutorul lui și al altor prieteni am selectat câteva cărți care mi s-au părut folositoare. M-am gândit să vă prezintă câteva din ele și dvs. impreună cu idei/citate, care să vă dea o imagine a abordării subiectului.

Deep Preaching, by J. Kent Edwards


– O apreciere corectă a forței unei idei va aduce două contribuții seminficative la predica ta: – simplitate și focalizare, ambele conducând la un impact semnificativ.
,, Alcătuiește-ți predica în același mod în care un om de știință militar proiectează o rachetă: include elementele necesare ca încărcătura să atingă ținta dorită și elimină orice ar putea să o abată din traseu.”

Preaching that Connects, by Mark Galli and Craig Brian Larson


– O predică bună ar trebui să se concluzioneze cu un singur lucru (idee) și ar trebui să-l putem exprima într-o singură propoziție.
– Fiecare predică are nevoie de un punct de vedere, un subiect suficient de general încât să-i preocupe pe toți ascultătorii dar și suficient de particular încât să aprindă curiozitatea.
– Dacă punctul de vedere comunică despre ce este vorba în predică, scopul predicii comunică ce va face ascultătorul ca răspuns la ceea ce a auzit.

( Cartea abundă în oferte de stiluri și indicații cu privire la folosirea ilustrațiilor și figurilor de stil. Autorii sunt predicatori și jurnaliști cu experiență. Mark Galli este editor pentru Christianity Today)

Communicating for a Change: Seven Keys to Irresistible Communication, by Andy Stanley and Lane Jones


– Unii predicatori predau Biblia oamenilor, alții îi învață pe oameni Biblia când scopul ar trebuie să fie învățarea oamenilor cum să trăiască o viață care reflectă valorile, principiile și adevărurile Bibliei.

– Câteva întrebări care ar trebui puse de fiecare predicator înaintea fiecărei predici:
* Ce trebuie să cunoască? – Informație
* De ce trebuie să cunoască? – Motivație
* Ce trebuie să facă? – Aplicație
* De ce trebuie să facă? – Inspirație

– Fiecare predică trebuie privită ca o călătorie: pleci de undeva pentru a ajunge la o destinație. Care este destinația pe care vrei să o atingi în predica ta?

Missional Preaching: Engage Embrace Transform by Al Tizon


– Criza homiletică din bisericile noastre nu este o problemă de metodologie ci una de conținut.
– Predicile golite de misiune conduc la formarea unor credincioși goliți de vitalitate, energie și scop.
– Predica ,,misionară” se adresează oamenilor lui Dumnezeu fără să piardă din vedere lumea din jurul lor.

Sper ca rezultatele să fie vizibile nu în predicarea noastră ci în formarea biblică a celor ce ne ascultă!

Promisiuni cu efect declanșat la înviere.


Privirea pe care noi o aruncăm acum asupra evenimentului învierii este una retrospectivă. Privim în urmă la un eveniment consumat și îl întoarcem pe toate părțile, pentru a extrage încurajări, învățăminte, sau îndemnuri. Nouă ne este acum mai ușor să vorbim despre înviere decât le-a fost celor care au asistat la moartea Domnului Isus și la îngroparea Lui. Eu au văzut trupul așezat în mormânt, au văzut sigiliul roman, au văzut garda așezată să păzească mormântul. Este impresionant însă faptul că atunci când Domnul Isus vorbește cu cei doi ucenici plecați către Emaus, în aceștia ardea inima în fața dovezilor că învierea nu era basm ci o promisiune împlinită.

În discursul de rămas bun, descurs redat în Evanghelia după Ioan (cap.14-17), Domnul Isus îi anunțase pe ucenici că se va întâmpla un lucru neobișnuit, chiar și pentru ei, care asistaseră la atât de multe minuni:,,Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi’’. Ioan 14:19

Anunțând despărțirea de ei, prin moarte și revederea lor, prin înviere, Domnul Isus face și câteva promisiuni cu privire la viitorul ucenicilor și al relației lor cu Mântuitorul:

,,Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe cari le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decît acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul’’. Ioan 14:12-13

,,În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sînt în Tatăl Meu, că voi sînteţi în Mine, şi că Eu sînt în voi’’.Ioan 14:20

,,Când va veni Mîngîietorul, pe care -L voi trimete de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Şi voi deasemenea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început’’. Ioan 15:26-27

Așadar, ucenicii Domnului Isus, după moartea și învierea Sa, vor face lucrări mari, vor cunoaște comuniunea spirituală cu Tatăl și Fiul și vor mărturisi dragostea și lucrările Domnului Isus. Când Domnul Isus își asigură ucenicii că vor face lucrări mai mari decât ale Sale, este destul de dificit de imaginat că se poate întâmpla așa ceva. Dacă ne gândim la noi înșine și avem o imagine sănătoasă cu privire la noi înșine, ne este chiar mai greu să considerăm această promisiune ca fiind una ce ne vizează. Nu ne vedem făcând vindecări, înmâlțind pâini…înviind morți…Ce să mai spunem de a sfârși murind pe cruce?

Cred că Domnul Isus este însă foarte clar la ce fel de lucrări se referă: acele lucrări care îl proslăvesc pe Tatăl. Ce înseamnă a proslăvi? A ridica în slăvi, a lăuda, a atrage atenția asupra cuiva în mod apreciativ. Cu alte cuvinte, așa cum Domnul Isus a atras atenția nu asupra Sa însuși, ci asupra Tatălui, așa promite Domnul Isus că se va întâmpla cu oricine crede în El. Din acest punct de vedere, credincioșii din toate veacurile au ocazia să-L proslăvească pe Tatăl, până la capătul pământului, o misiune începută de apostoli și continuată de fiecare generație de credincioși.

A doua promisiune vizează cunoașterea care va conduce la o comuniune spirituală specială. Domnul Isus avea în vedere o legătură strânsă, o unire tainică, o coeziune intimă a ucenicilor cu Tatăl și Fiul, una care să reflecte comuniunea existentă în Sfânta Treime. Unii teologi cred că în această afirmație este vorba despre o ,,uniune’’, în care toți se contopesc într-o singură esență. În ce mă privește, eu cred că este vorba, mai degrabă, de o comuniune în care fiecare parte se bucură de cealaltă și produce bucurie celeilalte părți. Două persoane pot locui sub același acoperiș, pot mânca la aceeași masă, pot dormi în același pat și nu experimentează această bucurie, nu experimentează comuniunea. Ori de câte ori recunoaștem comuniunea Tatălui și a Fiului și căutăm să participăm în ea, vom fi făcuți părtași într-o relație specială cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Pentru aceasta este însă nevoie de deschiderea noastră, supunerea noastră și sensibilitatea față de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Când credincioșii vor avea parte de experiențele amintite, a treia promisiune este o consecință a celorlalte două: vor deveni martori ai existenței, jertfei, învierii și lucrării Domnului Isus. Este o promisiune care, evident, se împlinește după înviere, și mai evident, după momentul în care Duhul Sfânt devine o prezență nemijlocită în viața ucenicilor. Priviți la reacțiile ucenicilor față de învierea, imediat după producerea evenimentului și chiar după arătarea Domnului Isus: temători, șovăielnici, dezorientați…Așa cum suntem și noi adesea. Promisiunea Domnului Isus s-a înmplinit însă și șovăielnicii ajung să moară pentru convingerile lor, temătorii să proclame cu îndrăzneală, dezorientații să descopere o viziune clară asupra vieții și destinului lor.

Toate aceste promisiuni sunt valabile și pentru noi! Nu trebuie decât să le facem loc în experiența noastră cotidiană. Dacă vom monitoriza cu atenție viața noastră vom observa ca apar nenumărate ocazii în care putem alege voia lui Dumnezeu și prin actul ascultării îl vom onora și proslăvi. De asemenea, prin cultivarea unei conversații susținute cu Sfânta Treime, mediată de Duhul Sfânt, Cuvântul Inspirat, rugăciune, meditație, solitudine și tot ceea ce ne ține conectați cu El, vom ajunge să-L cunoaștem tot mai mult pe Dumnezeu și să experimentăm viața veșnică (Ioan 17:3) Această viață va fi, cu siguranță, observată de cei din jur și va fi cea mai bună mărturie posibilă a naturii, vieții și lucrării Domnului Isus.

Editura Casa Cărţii

Împreună slujitori ai Cuvântului

pe scara Cerului

pentru ca dragostea lui Dumnezeu invinge atractia gravitationala...


Să stăm strâmb şi să chibzuim drept:

Marius Cruceru

...fără cravată


Personal blog of Danut Manastireanu


Theology, Spirituality, Leadership, Communication