Mântuiți pentru ce?

O idee care încă mă frământă este legată de ,,mântuire’’.  Numită și izbăvire și salvare, mântuirea este pentru unii o schimbare de destinație (iad-rai) pentru alții o asigurare de viață (pentru orice eventualitate) iar pentru alții un schimb comercial (mi-am ,,predat’’ viața lui Dumnezeu iar El este dator să mă copleșească cu binecuvântări). Eu cred că salvarea implică pe de o parte o situație de criză, de limită, din care sunt izbăvit și pe de altă parte, apare o consecință a salvării, adică sunt salvat pentru ceva. În cele mai multe dintre istorisirile unor izbăviri din situații limită, persoana izbăvită suferea o transformare importantă, de obicei era vorba despre o înțelegere diferită asupra vieții, asupra lucrurilor importante și în consecință, trăia într-o manieră diferită ,,restul’’ vieții oferit drept cadou, în mod miraculos.

Consider că în sfera spiritualității, salvarea implică eliberarea creștinului de acele ,,legături’’ care îi limitează dezvoltarea și atingerea potențialului pentru care este creat de Dumnezeu. Potențialul reprezintă ,,chipul’’ divin, asemănarea cu Creatorul, a ajunge ,,ca El’’. (1 Ioan 3, 2)  Desigur există limite în această devenire însă și ignorarea ei cred că reprezintă o mare și importantă eroare. În teologia răsăriteană conceptul theosis a jucat un rol foarte important. Articolul de mai jos oferă o perspectivă ce merită considerație:

Theosis  (Richard Rohr’s Daily Meditation)

The Orthodox teaching of divinization, or theosis, according to Pope John Paul II, is perhaps the greatest gift of the Eastern Church to the West, but one that has largely been ignored or even denied. [1] The Eastern fathers of the Church believed that we could experience real and transformative union with God. This is in fact the supreme goal of human life and the very meaning of salvation—not only later, but now, too. Theosis refers to the shared deification or divinization of creation, particularly with the human soul where it can happen consciously and lovingly.

St. Gregory of Nazianzus (330–390) emphasized that deification does not mean we become God, but that we do objectively participate in God’s nature. We are created to share in the life-flow of Trinity. Salvation isn’t about replacing our human nature with a fully divine nature but growing within our very earthiness and embodiedness to live more and more in the ways of love and grace, so that it comes “naturally” to us and is our deepest nature.

This does not mean we are humanly or perfectly whole or psychologically unwounded, but it has to do with an objective identity in God that we can always call upon and return to without fail. A doctrine of divinization is the basis for hope and growth. Divinized people live in a grateful state of awareness, recognizing their undeserved union with God, but that does not always mean their stage of human development is without very real limits and faults. This is a distinction that the West, with its dualistic mind, seemed unable to make.

This is how a few ancients and contemporaries understand theosis:

Athanasius of Alexandria (296–373): “The Son of God became man that we might become god. . . . [It is] becoming by grace what God is by nature.” [2] Athanasius is almost directly quoting St. Irenaeus (125–203) who taught the same.

Maximus the Confessor (580–662): “The saints become that which can never belong to the power of nature alone, since nature possesses no faculty capable of perceiving what surpasses it.” [3]

Olivier Clément (1921–2009), a favorite Orthodox scholar, writes: “The purpose of the incarnation is to establish full communion between God and humanity so that in Christ humanity may find adoption and immortality, often called ‘deification’ by the Fathers: not by emptying out our human nature but by fulfilling it in the divine life, since only in God is human nature truly itself.” [4]

J. A. McGuckin (born 1952), another Orthodox scholar: “In speaking of fullness of communion as the ‘true life’ of the creature, deification language shows that the restoration of communion is at root one and the same movement and motive of the God who seeks to disburse the gift of the fullness of life to [God’s] rational creatures.” [5]

Full salvation is finally universal belonging and universal connecting. Another word for that is quite simply “heaven.”

http://email.cac.org/t/ViewEmail/d/1B69D1D73AE082E22540EF23F30FEDED/8EE46BA8C6768B1B9A8E73400EDACAB4

Advertisements

Prioritatea Împărăției Cerurilor

Kingdom-of-heaven

Photo Credit

,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. —  Matei 6:33

,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.  ”. — Coloseni 3:1-2

Aceste pasaje ne sunt familiare și cred că suntem convinși de faptul că Împărăția lui Dumnezeu trebuie să se bucure de toată atenția noastră. Așa cum observați, din modul în care Duhul Sfânt așează lucrurile, aici este vorba despre prioritate (mai întâi), despre cauzalitate (dacă ați înviat împreună cu Hristos) și despre intenționalitate (gândiți-vă la lucrurile de sus). Intrând în detalii, cred că ne este clar faptul că prioritatea în sine implică nuanțe și elemente care adesea ne scapă.  Gândiți-vă la aceste aspecte:  cei mai mulți dintre noi nu vor contesta faptul că Împărăția Cerurilor este importantă. Știm cu toții pildele Domnului Isus cu privire la valoarea Împărăției Cerurilor. Știm că omul care a găsit ,,comoara’’ se duce și vinde tot ce are, făcând din ,,comoara’’ aceea, prioritatea numărul unu. Numai că, în viața reală, în rutina cotidiană, lucrurile nu se ,,așează’’ de la sine în această ordine.  Sunt atât de multe lucruri și activități importante și necesare care solicită atenția, timpul și energia noastră. Este foarte ușor să ne pierdem în detalii care, în cele din urmă, nu au de-a face cu Împărăția Cerurilor. De fapt, chiar acest aspect reprezintă o provocare în sine: ce anume înseamnă Împărăția Cerurilor? Ce anume o 

caracterizează? Care sunt acele lucruri care aparțin tărâmului ,, de sus’’? Tocmai de aceea, cred că un exercițiu important pentru fiecare credincios trebuie să fie catalogarea preocupărilor, ierahizarea lor și organizarea acestora. Dacă vă amintiți, apostolul Pavel spunea: ,,…fie că mâncaţi, fie că beţi, fie că faceţi altceva, să faceţi totul pentru slava lui Dumnezeu’’. (1 Corinteni 10:31) O astfel de afirmație amplifică provocarea; transformarea tuturor activităților în activități care să-L onoreze pe Dumnezeu. Cred că aici atingem cea de a doua treaptă a formării noastre în relația cu Împărăția Cerurilor: cauzalitatea. Aceasta are de-a face cu motivația. Ce anume ne ,,mână’’ către ,,lucrurile de sus’’? Ce rațiuni, ce resorturi ne pun în mișcare, ce anume ne face să alegem anumite lucruri în favoarea sau detrimentul altora? Desigur, aici intervin convingerile și perspectivele. Datorită lor găsim tăria de a rezista anumitor tentații dar și forța de a depăși obstacolele care caută să blocheze accesul în Împărăția Cerească. Apostolul Pavel consideră că ne-ar fi foarte folositor să ne gândim viața în termenii morții și învierii. ,,Morți față de păcat’’, spune el, ,,vii împreună cu Hristos’’… Cu alte cuvinte, suntem inerți față de tentațiile lumii, dar animați, însuflețiți, entuziaști față de lucrurile Împărăției, lucrurile duhovnicești. Importantă în această formare este și  intenționalitatea care are de-a face cu strategia, tenacitatea și disciplina. Când suntem conștienți de prioritatea Împărăției Cerurilor și suntem motivați în ,,căutarea’’ acesteia, este foarte important să avem și o strategie, o abordare adecvată, pe care să o urmărim cu perseverență și disciplină. Stanley Jones, în cartea sa ,,Viață Din Abundență’’, are multe sfaturi practice cu privire la modul în care putem acționa pentru a pune în practică Împărăția Cerurilor. Un prim lucru pe care trebuie să-l facem este să ne rugăm și să reflectăm asupra rugăciunii Tatăl Nostru: ,,…Vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ’’! Amin, Amin!

Rugăciune de dimineață

Cineva mi-a recomandat rugăciunea de dimineață a lui Filaret al Moscovei (1783-1867) Am tradus-o din limba engleză:

O, Doamne,

Fă să pot întâmpina această zi cu pace.

Ajută-mă ca, în toate lucrurile, să mă bazez pe voia Ta cea sfântă.

Decoperă-mi voia Ta în fiecare ceas al zilei.

Binecuvântează interacțiunile mele cu cei ce mă înconjură.

Învață-mă să tratez tot ce-mi iese în cale de-a lungul zilei cu pace sufletească și cu convingerea fermă că voia Ta guvernează totul.

În toate faptele și cuvintele, călăuzește-mi gândurile și sentimentele.

În evenimentele neprevăzute ajută-mi să nu uit că ele sunt trimise de Tine.

Învață-mă să acționez ferm și înțelept, fără a-i mâhni sau a-i înjosi pe alții.

Dă-mi puterea să îndur oboseala zilei ce-mi stă înainte, cu tot ce va aduce ea.

Îndrumă-mi voia!

Învață-mă să mă rog!

Roagă-Te Tu Însuți în mine!

Amin!

În cercurile credincioșilor evanghelici, în general, sunt evitate rugăciunile ,,scrise” fiind considerate prea ,,mecanice” și generând astfel formalismul. Din păcate, chiar și fără citire, anumite rugăciuni sunt ,,asimilate” rapid în memorie și sunt rostite cu același ton și invariabilă trăire. În ce mă privește, adesea caut rugăciuni care mă ,,scot” din mentalul obișnuit, rugăciuni care mă surprind prin tematica abordată și formulările ,,proaspete” în ciuda vechimii lor.

Am tradus această rugăciune și adesea o rostesc reflectând asupra temelor pe care le evidențiază: neliniști, îngrijorări, relații, efort, stres, preocupări…O recomand! Poate vă ajută să dați un suflu nou acestei practici spirituale.

Eight Demons Pastors Fight…

BY CARY  SCHMID

To stay in the ministry any length of time, a pastor needs to learn to fight some predictable “demons.”

For instance, Monday mornings for pastors and spiritual leaders are unique. They bring with them an adrenalin crash that feels like you got hit by a train (emotionally) during the night. Sunday’s expenditure of energy—physically, spiritually, emotionally, and relationally—lands on Monday morning with reflections that are both good and bad, positive and negative.

On one hand, there are the great takeaways of a day of worship—the afterglow of the corporate worship, the encouragement of Christian fellowship, the warmth of the church body being together. There’s reminiscing upon decisions that were made, people that came to Jesus, and new guests that you met and pray will grow in grace. There’s the reflection upon the powerful word of God that was studied together and the ways it shaped your heart. It’s good having been in church with God’s family.

In all of this, the hearts smiles.

On the other hand, the depleted reservoir of physical, emotional, spiritual, and relational energy can play games with your head. The “Monday morning crash” can instigate an internal conversation that is despairing. You can begin to rehearse the sermon—regretting the stuttering, the struggle to find the right words. You can second guess every phrase, illustration, and application. You seem to only recall the things you wish you hadn’t said or that you would rephrase or say differently. You can only focus on the moment you made such a dork of yourself. You replay the message in your head. Should it have been shorter or longer? Should I have said…? You really wish you could rewind and try all over again.

In this, the heart almost never smiles.

Recently, I asked a group of long-time pastors about their greatest struggles over the years and how they remained joyful and faithful in their call. One man very transparently and insightfully said, “I think the hardest part of this call is feeling most days like I’m a failure.” He indicated during the conversation that nearly every week of his more than 30 years as a pastor, he felt as though he was failing. Obviously, his faithfulness was not tied to the perception of success or measurable, visible fruit in ministry.

Ironically, this man leads a healthy church, has a wonderful testimony, enjoys a broad influence, and has faithfully served his Saviour for many decades. He is a walking success story. Yet, personally he experiences an internal conversation—an incriminating narrative that works against him—“demons.” Those “demons” tell him he is not successful and work daily to drag his emotions into feelings of failure.

I was grateful for this man’s transparency—primarily because I identified with it! I believe most pastors have this same experience because we are engaged in a spiritual/soul kind of work that is hard to measure and even harder to fully understand. The reward of our labor will only be clearly seen in eternity, and until then, the harvest from the seeds we sow and cultivate isn’t always clearly seen.

This story, and others like it, provoked me to make a short list of “demons” that I and most (if not all) pastors fight. For me, identifying the lie is 99% of the battle! Here is my short list. What would you add?

Inspection—We try to look at our daily work and see fruit. It’s never as visible up close as it is looking back over many years. Therefore, the immediate, up-close inspection tends to be discouraging, which leads to… (Galatians 6:9)

Introspection—This is deeper than “inspection” in that it begins to question the validity of our work and ministry. We start to entertain questions like: “Am I doing the right thing?” “Does anything I’m doing make any difference?” “Is there any growth from my preaching and preparation?” Introspection becomes…  (1 Corinthians 15:58)

Deception—If I entertain the doubts for very long, they become accusations and lies. They begin to feel substantive. The doubts begin to set, like drying concrete—they metastasize into hardened, heart-shaping conclusions like, “I am failing. I am not effective. I should quit now. I should try something else.” (2 Corinthians 10:5)

Expectation—This is the parent of ministry disappointment. Expectation is “what I thought God would do” or “what I thought I deserved” or “how I pictured everything unfolding.” Expectations unrealized give birth to disappointment and despair. Our script isn’t unfolding the way we wrote it; therefore, we are disappointed. Surrendering to God means surrendering expectations and resting in His outcomes. (Hebrews 6:15)

Isolation—All of these previous experiences mount up internally to assault the soul, and the typical response is isolation. This is where I go when all the other demons begin to get the best of me. Despair leads to self-pity which causes me to pull away from people and lick my wounds in self-segregation and seclusion. By the way, this is not the same as healthy, soul-nurturing solitude. Being alone with God is a wonderful thing. Being alone in self-pity is destructive and oppressive. (Psalm 73)

Condemnation—Once isolated, Satan is relentless in accusations—again, all unfolding in a silent, internal conversation in first person. “I’m a failure.” Bear in mind, highly successful, highly fruitful, long-faithful pastors experience these internal accusations on a regular basis—which should unveil to us the deceptive spiritual warfare that’s really going on here. (1 John 3:20–21)

Comparison—There’s always someone seemingly doing better than I am—someone who appears to be more (fill in the blank…). We lose sight of the blessings of our lives and begin to perceive another’s blessings as better or bigger—always a lie, always discouraging. There’s no winning a comparison game. We aren’t designed for comparison—we are called to each run an individual race. (2 Corinthians 10:12)

Cynicism—Comparison fuels cynicism—my way of discounting another to feel better about myself. The fact that we’re all pathetic apart from Jesus gives us all plenty of ammunition with which to scoff or scorn another. We are all susceptible to developing cynical or scornful hearts towards others, ourselves, and toward life or ministry in general. Past hurts, disappointments, betrayals, or bitterness can devolve into scorn and anger toward anything or anyone that reminds me of “what bothers me.” In my opinion, a cynical heart is among the deadliest poisons to true and lasting Christian joy.

Eight demons—inspection, introspection, deception, expectation, isolation, condemnation, comparison, cynicism. Do you ever wrestle with these like I do? All of them are contrary to the real work of Jesus through your life and ministry.

Here’s the good news—resist Satan, and he will flee! (James 4:7) Seriously, these “demons” are only as powerful as you allow them to be. Only you can control the internal narrative. Only you can control your social media stream, and which ones you read. Only you can avoid these destructive ruts of thinking.

It’s a daily battle, but you can begin trading every one of these “ruts” for biblical realities. Trade inspection for faith that God is working where you can’t see Him. Trade introspection for personal development—reaching forward and forgetting the past. Trade isolation for godly friendship and fellowship that fosters encouragement in your heart. Trade condemnation for celebration—looking up to Jesus rather than within to self. Trade comparison for rejoicing with them that rejoice—strong enough in your gospel identity that you can legitimately rejoice for another’s blessings. Trade cynicism for charity—which hopes, believes, and celebrates the good.

This may all sound sappy, but I prefer to live with joy than bitterness. I want to crush these demons every day and to live in the light of hope and faith. These “demons” are real, but Jesus is greater! What demons would you add to this list? What friend can you encourage by forwarding this article?

Go chase off some “demons”!

“Ye are of God, little children, and have overcome them: because greater is he that is in you, than he that is in the world.” (1 John 4:4)

 

Article address: https://churchleaders.com/pastors/pastor-articles/334361-8-demons-pastors-fight.html/2

Emaus – exemplul unei ,,întâlniri” memorabile

Zilele acestea, mi-am amintit de un episod care, de obicei, este folosit în perioada sărbătorilor Patimilor și Învierii Mântuitorului: întâlnirea celor doi ucenici, plecați din Ierusalim spre Emaus, cu Domnul Isus. În agitația, deruta și întristarea ce au urmat crucificării Domnului Isus, ucenicii își procesau suferința, căutând o direcție și un sens pentru toate cele întâmplate. În mijlocul tuturor acestor lucruri coeziunea grupului era amenințată și chiar convingerile cele mai profunde le erau testate. Schimbarea survenită în urma crucificării Mântuitorului era dramatică, cu ramificații multiple…În perioada de timp petrecută cu Învățătorul lor, se obișnuiseră ca Domnul să le ofere direcție, protecție, semnificație și unitate. Erau în jurul Său, făcea pace între ei, îi sfătuia, îi învăța, îi trimitea, îi hrănea și le vorbea despre viitor ca un adevărat vizionar ce era. Lucrurile s-au schimbat brusc și nici măcar pregătirea pe care Domnul le-o făcuse cu privire la derularea evenimentelor nu părea a avea efect asupra lor. Domnul nu uitase însă de ei…îi întâmpină și o face diferit, de fiecare dată, cu fiecare grup în parte. Este încă o dovadă că resursele și creativitatea divină sunt inepuizabile. 

 
Episodul întâlnirii celor doi ucenici ne oferă și nouă câteva indicii cu privire la modul în care ne ,,întâlnește’’ Domnul…Sunt câteva lucruri care se petrec în acea situație: Domnul le pune în față cuvântul, poposește cu ei, frânge pâinea, le reactivează memoria și apoi se ascunde ochilor lor. Sunt lucruri prin care se apropie și de noi. Studiul si cititul Sfintelor Scripturi ne pun în legătură cu Cuvântul Întrupat, comuniunea cu sfinții ne oferă popasul necesar în părtășia trupului Domnului ca Biserică a Sa. Euharistia, Cina Domnului, este atât un exercițiu al ,,pomenirii’’ cât și unul al experienței prezenței Mântuitorului în ,,pâinea și rodul viței’’, o altă expresie a trupului Domnului. Prin Duhul Sfânt, Domnul ne amintește, așa cum a promis (Ioan 14:26), lucrurile necesare și oportune stărilor și situaților în care ne aflăm. 
 
Unul din elementele care intrigă în acest episod este acela al misterului care învăluie prezența și apoi dispariția Domnului. Deși li se alătură pe drum, cei doi ucenici nu-L recunosc pe Mântuitorul. În ciuda faptului că le explică Scripturile, opacitatea persistă…În momentul frângerii pîinii abia, ochii lor ,,se deschid’’ și îl recunosc. Însă…exact în acel moment dispare din fața lor. Cu alte cuvinte, în momentul în care abilitatea spirituală o depășește pe cea fizică, latura fizică este lăsată în suspans…De fapt, este tocmai punctul în care este activată credința:puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1b) Cu alte cuvinte, datorită misterului credinței, inabilitatea noastră de a-l percepe fizic, este compensată prin prezența și activitatea misterioasă a Duhului Său în noi. Sunt convins de faptul că cei mai mulți ne-am dori să-L vedem și fizic…El se află însă într-o dimensiune diferită a existenței. Transfigurarea de pe munte, apariția din grădina mormântului, la înviere, aparițiile în camera de sus sau pe malul mării Tiberiadei, toatelasă să se înțeleagă că Domnul stătea pe linia de graniță între dimensiunea fizică și cea spirituală…Înălțarea Sa pune deja lucrurile într-o altă perspectivă…Tocmai de aceea, Scripturile, Euharistia, Biserica, Duhul Sfânt, ne sunt mijloace și invitații la întâlnire cu Mântuitorul și Domnul nostru! Să nu uităm: cine caută găseşte; şi celui ce bate i se deschide! (Luca 11:10)

A simți sau a nu simți!

De ceva timp mă îndeletnicesc cu lecturi, mai grele sau mai ușoare, pe tema simțurilor. Diabolizate de unii, sublimate de alții, simțurile și implicit emoțiile, încă constituie subiect de dezbatere în rândurile teologilor. Mă preocupă această temă deoarece constat că oricât de mult aș încerca să reduc totul la procese raționale, interacționez cu o lume ce pare a fi contruită special pentru o experiență senzorială.

Și eu am predicat despre precaritatea emoțiilor folosind afirmația: „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9) și m-am pronunțat cu vehemența ignorantului în favoarea rațiunii ca principal instrument în experiența spirituală. Potrivit specialiștilor care disecă comportamentul uman, afirmația ,,întocmirile gândurilor din inima lui” (Gen. 6:5), nu este chiar semidoctă. Având astăzi acces și la Schleiermacher nu doar la Kant, cred că o perspectivă echilibrată include atât rațiunea cât și simțurile în formarea spirituală. Revin asupra ideii dinainte: suntem creați astfel și trăim într-o lume creată pentru o astfel de interacțiune. 

În demersul meu sunt încă în stadiul întrebărilor. Nu am ajuns la concluzii finale și nici nu mă grăbesc să o fac. Una din întrebările care mă frământă este legată de faptul că, în mod special în cercurile evanghelice, discrepanța între cunoaștere și practică este îngrijorător, supărător și adesea dezamăgitor de mare. Să aibă ceva de-a face și cu accentul disproporționat plasat asupra rațiunii și cunoașterii intelectuale?

Vă prezint o perspectivă care, mărturisesc, înainte să-mi dea de ,,gândit” m-a răscolit emoțional până la lacrimi:

,,Noi căzând, Dumnezeu ne-a pedepsit cu îngăduinţa și mila lui infinite. Ne-a lăsat porţi către înapoi. Depinde numai de noi să știm să le deschidem. Nu ne-a ridicat punţile, nu ne-a trântit în veci porţile Paradisului în nas. Ne-a lăsat simţurile, raze de splendoare pe care să ne putem căţăra. Când, în viaţa noastră sublunară, întâlnim strălucirea frumuseţii, amintirea lumii din care am căzut se trezește în noi. E o boare, o adiere, e o ameţeală, alteori e un rapt. Simţurile, aceleași care ne pun în contact cu lumea trecătorului și a părelniciei, tot ele, când descoperim frumosul, ne transportă înapoi. Ele ne aduc în minte, sub forma unor tresăriri fulgurante, spectacolul Fiinţei pure pe care n-am știut să-l contemplăm până la capăt. Ele ne fac să auzim, din când în când, murmurul îndepărtat al ţinuturilor ei părăsite și uitate. Ele, simţurile care ne-au tras în jos și care ne-au învelit sufletul într-un trup de pământ, tot ele sunt cele care, acum, îl eliberează.[…] Toate, aducându-ne aici, ca să nu murim de urât, toate duminicile lumii, „departe“-le pe care l-am locuit cândva și de care, fără să știm măcar, ni se face mereu dor”.   Gabriel Liiceanu – Cartea Simțurilor

Pentru Săptămâna Mare…

Holy-Week
Photo

       Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor este, sau ar trebui să fie, o perioadă specială în ce privește preocupările cu încărcătură spirituală. În grupurile evanghelice nu este urmat un calendar liturgic și consider că, prin aceasta, pierdem din vedere anumite lucruri care ne-ar putea fi folositoare. Fără să avansez ideea introducerii unui astfel de calendar, consider totuși că anumite lucruri este bine să le învățăm de la înaintașii noștrii în credință. Înțeleg de unde vine și reticența pentru astfel de situații însă observ și ceea ce se întâmplă cu noi, această generație, când, având totul la îndemână, nu mai prea avem nimic ,,special’’. Se întâmplă un lucru interesant, însă cu totul natural: când totul este considerat special, totul devine comun, asimilat în cotidian, iar reacțiile sunt estompate și fie se așează în zona indiferenței, fie în cea a reflexelor mecanice.

Pe lângă această problemă, mai avem una care vine din multitudinea surselor ce ne solicită atenție, reacție și angajare. Nu este o problemă nouă. Recent am citit un eseu scris de C.S.Lewis cu aproximativ 55 de ani în urmă. Eseul se numește The Seeing Eye (Christian Reflections) și,  cu perspicacitatea-i caracteristică, C.S. Lewis atrage atenția asupra câtorva lucruri care se așează între preocupările cu lucrurile spirituale și existența cotidiană, plasând problema în contextul mai larg al căutării sau evitării lui Dumnezeu:

…..Evită tăcerea, solitudinea, evită orice gând care te scoate din obișnuință. Concentrează-te asupra banilor, sexului, poziția în societate, sănătate și (mai presus de orice) concentrează-te asupra supărărilor tale. Ține radioul pornit. Cufundă-te în mulțime. Folosește sedative din belșug. Dacă trebuie să citești cărți, citește-le cu atenție…Dar ești mai în siguranță dacă rămâi la lectura ziarelor. Publicitatea ți se va părea utilă; în mod special cea sexy sau snoabă’’.

Din nou, lucrurile acestea sunt scrise cu 55 de ani urmă. Cred că mijloacele de astăzi sunt și mai eficiente în a-i ,,ajuta’’ pe oameni să-L evite pe Dumnezeu. Tocmai din această cauză, sărbătorile trebuie folosite, în mod special, pentru a ,,rupe’’ ceea ce pare să devină o obișnuiță în viața celor mai mulți – indiferența față de Dumnezeu.

Dacă considerăm cuvintele lui C.S. Lewis un avertisment, am putea încerca să facem tocmai ceea ce ne împiedică să ne ocupăm de suflet și să-L căutăm pe Dumnezeu; să căutăm ,,tăcerea’’, solitudinea, (mai puțină activitate pe rețelele de socializare), reorientarea gândurilor dinspre actualitățile zilei, înspre existența veșnică, dinspre frământările agasante, înspre promisiunile divine.

O altă direcție în care puteți să vă îndreptați atenția este citirea relatărilor evangheliilor cu privire la evenimentele ultimei săptămâni a Domnului Isus în Ierusalim:

  • Evanghelia după Matei, cap. 21-28
  • Evanghelia după Marcu, cap. 11-16
  • Evanghelia după Luca, cap. 19-24
  • Evanghelia după Ioan, cap. 12-20

Un alt lucru folositor este reflecția asupra acestor evenimente. Citind relatările despre acțiunile și conversațiile Domnului Isus pentru fiecare zi a săptămânii, gândiți-vă la ceea ce spune, dar mai ales, rugați-l pe Dumnezeu să facă mesajul cât mai personal. Întrebați-vă cum vă afectează? Încercați să vedeți ce simțiți? Vinovăție? Compasiune? Frustrare? Nedreptate? Întrebați-vă de ce simțiți aceste lucruri? Încercați să discutați și cu alții despre evenimentele acestei săptămâni. Avem nevoie unii de alții. Domnul Isus Însuși ne oferă un exemplu; în ultima seară, când se retrage în Ghețimani pentru a se pregăti pentru ceea ce urma să se întâmple, cheamă cu el câțiva dintre ucenici pentru a veghea împreună cu El. Nu ar trebui să fie aceasta o lecție și pentru noi? Faceți-vă timp să participați la întâlnirile bisericii din care faceți parte, sau mergeți la o biserică ce vă este aproape. Folosiți aceste zile pentru a vă concentra asupra sufletului și pentru că sufletul este ceea ce ne leagă de Dumnezeu, sper că ne vom concentra asupra Lui. Este o experiență ce generează viață, sau care dă dimensiune veșnică vieții. Cel puțin așa înțeleg eu din ceea ce spune Mântuitorul:

Viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. (Ioan 17:3)

 

Un om care nu a uitat de unde a plecat și spre ce destinație a pornit

Just as I am  Billy Graham a fost unul din cei mai influenți oameni ai credinței. După convertirea mea am primit cartea ,,Pacea cu Dumnezeu” și mi-a fost, astfel, unul din primii îndrumători în dezvoltarea înțelegerii lucrurilor spirituale. Mai târziu, când studiam teologia, în cadrul uneia dintre cruciadele internaționale, transmisă și în Romania, la Sala Polivalentă din București, l-am ascultat predicând despre destinația veșnică. ( Luca 16) De atunci, la multe slujbe de înmormântare, am folosit câteva din ideile sale (recunosc că nu întotdeauna am menționat sursa, însă nu cred că s-ar fi supărat). Pe peretele capelei institutului teologic, în spatele pupitrului, era un tablou al lui Billy Graham, surprinzându-l într-una din ipostazele cele mai obișnuite: predicând. La un moment dat am primit cartea ,,Just as I am” (autobiografie) și am fost impresionat de povestea vieții sale. În urmă cu câțiva ani am vizitat Billy Graham Library și cam tot în aceeași perioadă am participat la o conferință ținută la The Cove, centrul de conferințe inițiat de Billy și Ruth Graham. Prin toate aceste ,,intersectări” am fost îmbogățit și în repetate rânduri m-am gândit la modul în care Dumnezeu l-a binecuvântat și folosit pe Billy Graham. Am apreciat stilul său nepretențios, faptul că a știut să administreze popularitatea și și-a păstrat integritatea caracterului. Cred că o mare parte a succesului său a venit din faptul că nu a uitat niciodată de unde a plecat, originile sale modeste și că oriunde a ajuns s-a datorat harului divin. De asemenea, a știut mereu către ce se îndreaptă: către întâlnirea finală și veșnică cu Dumnezeu! Un exemplu care mă încurajează și mă motivează!

Despre Biserică…

 

Cu gândul la adunările generale anuale, mi-am adus aminte de un fragment din mesajul prezentat înaintea unei astfel de întâlniri. Cred că este o perspectivă ce trebuie mereu actualizată:

Fărâmițată în denominațiuni, pierdută în devieri sectare, osificată în tradiții, fardată și cosmetizată după ultimele tendințe ale industriei de divertisment, în dimensiunea ei umană, biserica este asemenea nouă: falimentară.  Păstrată însă în harul divin, restaurată, revigorată și însuflețită prin dragostea sacrificială a Domnului Isus, mângăiată, călăuzită și iluminată de Duhul Sfânt, ea împlinește un mandat unic, sfânt și glorios.

Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim…

Ce și cum spunem reflectă mai mult decât educația…reflectă identitatea.

Infantilism lingvistic si cognitiv. Impostura. In Romania publica. Interviu cu Sanda Golopentia, profesor la Brown University SUA

de Eugen Istodor     HotNews.ro
Luni, 12 februarie 2018, 13:43 Actualitate | PERSPEKTIVA

Demnitarul a spus: “De ce o femeie nu poate fi motostivuitor?”. Si am numarat inca o folosire eronata a limbii romane. De aceea, am intrebat-o pe Sanda Golopentia, profesor la Brown University SUA, despre stalcirea zilnica a limbii romane, la nivelul politic. De la demnitar la vagabond, limba romana vorbita prost reflecta erori si lacune de educatie, de gandire si de afectivitate. Un lider politic isi joaca impostura si incompetenta in “stil mare”. De la “care” Tariceanu, presedintele Deputatilor, la “genunche” ex-ministrul Pop si pana la “pamblica” actualul ministru Popa, al Educatiei.

Limba devine, din instrument de comunicare elementară un mod de a ne dezvolta gândirea și afectivitatea Reporter: Născându-te în România, care-i rostul să vorbești limba română?

Sanda Golopentia: Limba țării în care ne-am născut este un dat. Nu putem decide să n-o vorbim, după cum nu decidem nici s-o vorbim. Vorbitul limbii materne ni se întâmplă. Într-o primă fază, vorbim cum ne-au vorbit părinții, cum auzim vorbindu-se în jur: într-o limbă familiară standard, în vorbirea regională a locului în care trăim, într-o română care se întâlnește cu alte limbi la cei pe care-i ascultăm vorbind. Vin apoi anii de școală și cunoașterea ni se adâncește. Aflăm că ne putem vorbi limba la nivele și în contexte diferite. Că vorbirea familiară sau cea regională nu sunt potrivite în circumstanțe publice speciale. Că limba română de astăzi și cea din trecut diferă. Că nu e potrivit să introducem într-un enunț românesc cuvinte străine pentru care dispunem de un echivalent în limba noastră. Că politețea ne impune anumite alegeri de cuvinte sau forme gramaticale și o pronunțare atentă. Că departajarea cuvintelor sau enunțurilor noastre de cele ale altcuiva pe care simțim nevoia să le amintim se face simplu, prin semnele citării (și nu prin legi!). Nivelul de corectitudine la care ajungem să ne vorbim limba maternă depinde de atenția cu care ajungem să controlăm aceste dimensiuni. Treptat, prin studiul diferitelor materii, de la literatură la matematici, fizică, științele naturii, chimie, istorie, geografie vocabularul ni se îmbogățește, percepem relații noi între lucruri, locuri și oameni. Limba devine, din instrument de comunicare elementară un mod de a ne dezvolta gândirea și afectivitatea. Lecturile aprofundate în domeniul care ne atrage și în domeniul literaturii ne transformă pe neobservate în vorbitori din ce în ce mai capabili, în experți firești ai limbii care ni s-a dat. Și lucrul se însoțește, neobservat, de un sentiment de mulțumire, de încredere în noi. Nicăieri și în raport cu nicio altă limbă nu-l vom mai încerca. Poate că în această evoluție naturală spre o competență lingvistică organică și o umanitate armonios rotunjită, pe care să le poți transmite mai departe celor care urmează, stă rostul vorbitului limbii materne, în cazul nostru, al limbii române.

Se vorbește violent, eurile se ciocnesc agresiv, înjurătura e la ordinea zilei

Reporter: Familia, educația impun norme de vorbire incorectă? De ce ele proliferează?

Sanda Golopentia: E greu de spus. În familie, mai ales cu copiii, se vorbește relativ atent, chiar dacă se recurge la un cod rudimentar. Normele sunt transmise implicit și indirect, ocaziile de corectare a unor pronunțări, opțiuni lexicale sau gramaticale, exprimări lipsite de politețe variază după timpul de care dispun părinții și formația lor lingvistică. Dacă educația în limba maternă a părinților nu s-a rotunjit, ei nu vor putea asigura traversarea în bune condițiuni a primei etape în însușirea limbii materne de către copil. Dar școala nu este numai o prelungire a deprinderii limbii materne, ea poate acționa compensator, reluând și adâncind etapele neparcurse. La nivelul mânuirii corecte a limbii, cred că educația în familie și în școală este esențială. Copiii sunt însă expuși și la alte influențe. Presa orală și scrisă din România și, la fel, socializarea prin internet conține de multe ori exprimări incorecte, vulgare, sau bazate pe un vocabular sărac. Discursul politic se poartă la un nivel jos. Pe stradă se vorbește violent, eurile se ciocnesc agresiv, înjurătura e la ordinea zilei. Am crezul, la începutul anilor 1990, că faptul reprezenta o defulare după ziarele și publicațiile cenușii și cuvântările înecăcioase din anii comuniști. Dar, dacă defulare a fost, ea s-a eternizat, a apărut un fel de bucurie rea a vorbitului și scrisului răstit care se imprimă, pe mai departe, în mințile copiilor. Pe de altă parte, reclama și, în genere, traducerile masive din limba engleză, vehiculează construcții anapoda.

Mă limitez la exemple pe care nu a trebuit să le caut: excesul de posesive — de tipul îngrijește părul tău, pielea ta etc. — la care un bun vorbitor al limbii române nu va recurge niciodată, având la îndemână alte modalități de a exprima apartenența (îngrijește-ți părul, pielea). Sau Competența face diferența; doar împreună putem face diferența (calc după engl. make a/the difference); în Albania oamenii protestează corupția; au ieșit în stradă să protesteze atentatele la democrația română (în loc de să protesteze contra corupției, contra atentatelor…), calc după construcții în limba engleză in care verbul to protest e utilizat tranzitiv: they protested the abuses of human rights. 

Dar mai cu seamă, cred că atunci când cei chemați să îndrume educația nu-și înțeleg statutul, cu presupozițiile lui elementare, întregul proces ajunge pus sub semnul întrebării și al cinismului.

Un ministru al Educației crede că făcându-și autocritica pentru o prestație lingvistică pentru care, la școală, elevii nu primesc nota de trecere și refugiindu-se îndărătul manifestărilor de incompetență ale altora ne poate câștiga adeziunea? 

Reporter: Are legătură cunoașterea limbii române cu nivelul de cunoaștere individuală?

Sanda Golopentia: Limba română nu este de pus, așa cum se face astăzi în școli, doar sub semnul magic al comunicării. Ca limbă maternă, deci limbă de bază a funcționării minții noastre, ea asigură gândirea, operațiile de sinteză, discriminare, argumentare pentru care materiile studiate la școală și mai târziu în învățământul superior o înarmează cu termenii necesari. Odată declanșat procesul de transformare a limbii materne în instrument al gândirii, vorbitorul traversează un salt calitativ ireversibil spre vorbirea ei adultă și modernă, care-i va asigura asimilarea și sinteza a noi și noi cunoștințe. Cine nu a traversat un asemenea salt rămâne într-o fază de infantilism lingvistic și cognitiv. Citez cu tristețe și cu jenă spusele recent numitului ministru al Educației: „… într-adevăr, recunosc, în acești ultimi 6 ani în care am fost rector, am făcut cu siguranță și dezacorduri, am avut probabil și bâlbe, și cuvinte stâlcite, și greșeli gramaticale, în general datorate emoției, lucru care întotdeauna se vede când vorbesc în public. Nu neg că am făcut astfel de greșeli, nu sunt onorante nici pentru un rector, cu atât mai puțin pentru un ministru al Educației. … Dar cine nu mai greșește? Găsim vreo personalitate publică la care să analizăm discursurile din ultimii 3 ani și să nu găsim niciun dezacord?” Un ministru al Educației crede că făcându-și autocritica pentru o prestație lingvistică pentru care, la școală, elevii nu primesc nota de trecere și refugiindu-se îndărătul manifestărilor de incompetență ale altora ne poate câștiga adeziunea? 

Reporter: Ce inseamnă facultăți de cunoaștere reduse?

Sanda Golopentia: Prefer să vorbesc despre minți care nu au fost înarmate pentru cunoaștere prin educație — în care am văzut că un loc esențial este ocupat de formarea unei competențe lingvistice deschise spre asimilarea tot mai largă și mai creatoare a realității. Nu facultățile indivizilor sunt reduse, ci armătura minților lor nu a fost suficient dezvoltată prin educație.

Reporter: Care-i defectul unui lider cu facultăți de cunoaștere reduse?

Sanda Golopentia: Un lider ale cărui facultăți de cunoaștere nu au fost dezvoltate prin educație nu poate impune respectul concetățenilor săi. Nu-i poate convinge de utilitatea sau inutilitatea unei acțiuni. Nu poate confirma, prin modul în care gândește și exprimă ceea ce a gândit, valoarea instituției pe care o reprezintă în statul de apartenență și, implicit, nu-și poate reprezenta în mod onest țara. Îi rămâne însă o soluție: aceea de a renunța la postura de lider fără acoperire în merit, dacă a comis imprudența (sau impostura) de a accepta o funcție pentru care nu e pregătit.

Cum nu prea avem parte de politicieni adevărați, discursul politic a ajuns să fie discreditat, fără ca cei care-l coboară să fie preocupați de acest fapt.

Reporter: De ce astăzi politicienii ignoră vorbirea corectă a limbii române?

Sanda Golopentia: În jocurile lor de putere mulți politicieni cred că își pot impune felul de a vorbi și nu sunt dispuși să învestească efort în a-și completa competența lingvistică sumară. Luați în râs pentru modul de exprimare, ei vor răspunde că sunt mândri de originea lor regională și că recurg în mod intenționat la regionalisme, pe când realitatea este că nu erau preveniți de variația formelor în vorbirea familiară și în vorbirea publică. Sau că vorbesc în dezacorduri din cauza emoției, iar nu ca rezultat al neștiinței. Și într-un caz și în altul, preocupați de avantajele puterii iar nu de obligația de a servi și de modul în care câștigi un asemenea privilegiu, ei nu intuiesc nici faptul că, din respect pentru cetățeni, discursul public trebuie să se desfășoare în limba standard comună tuturor, iar din respect pentru funcție și țară, limba standard trebuie mânuită fără greș. În fapt, cred că trebuie să distingem între indivizii care s-au nimerit, prin relații sau servicii, pe eșichierul politic, le-aș pune politicieni cu numele și cei care sunt politicieni adevărați, având de susținut un ideal, de deschis perspective noi conaționalilor lor pe plan intern sau extern, de răspuns unor primejdii care ne amenință. Cum nu prea avem parte de politicieni adevărați, discursul politic a ajuns să fie discreditat, fără ca cei care-l coboară să fie preocupați de acest fapt.

In incoerență sau vulgaritate a exprimării, politicienii noștri de astăzi l-au depășit demult pe Ceausescu

Reporter: Putem compara acest moment istoric al vorbirii precare a limbii române cu vreun altul?

Sanda Golopentia: Să ne amintim de modul în care pronunța unele cuvinte Nicolae Ceaușescu. Dar trebuie să subliniem că, în materie de dezacorduri și anacoluturi, de incoerență sau vulgaritate a exprimării, politicienii noștri de astăzi l-au depășit demult.  

In cadrul pledoariei Perspektiva pentru o limba romana vorbita corect, CLICK sa vezi interviul cu Emil Ionescu, decanul Facultatii de Litere-Bucuresti. 

https://www.hotnews.ro/stiri-perspektiva-22280951-infantilism-lingvistic-cognitiv-impostura-romania-publica-interviu-sanda-golopentia-profesor-brown-university-sua.htm?pbox

Editura Casa Cărţii

Împreună slujitori ai Cuvântului

pe scara Cerului

pentru ca dragostea lui Dumnezeu invinge atractia gravitationala...

Chibzuieli

Să stăm strâmb şi să chibzuim drept:

Marius Cruceru

...fără cravată

Persona

Blog of Danut Manastireanu

LeadershipConneXtions

Teologie, Formare Spirituală, Identitate

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai