Și el a fost cu Isus…

 

Marcu 3:13-15

 

În urmă, Isus S-a suit pe munte, a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi putere să vindece bolile şi să scoată dracii.

 

Astăzi, în timpul lecturii devoționale, am ajuns la momentul înrolării celor doisprezece ucenici ai Domnului Isus. (Mi-am dat și un test, încercând să scriu, din memorie, numele celor doisprezece…L-am trecut, însă nu cu notă maximă…) Altceva mi-a reținut însă atenția; motivele pentru care i-a chemat: să-i trimită să propovăduiască, să vindece boli, să scoată draci și să-i aibă cu Sine. Intenționat am lăsat ,,să-i aibă cu Sine’’ la finalul listei. De obicei, este ultimul motiv la care ne gândim.

Poate că este și influența culturii contemporane care pune un accent tot mai apăsat pe ,,a face’’ în detrimentul lui ,,a fi’’. Și totuși, de ce trebuie acordată atenție acestui aspect: să-i aibă cu Sine? Cred că un exemplu al importanței timpului petrecut cu Domnul Isus este reflectat în episodul prinderii Domnului Isus. Știm că Petru merge în urma gărzii care îl escorta pe Domnul Isus către reședința marelui preot și cu ajutorul lui Ioan, se pare, intră și el în curte, alăturându-se unui grup de oameni care stăteau în jurul unui foc. Vă amintiți afirmația lor cu privire la identitatea lui Petru?  „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” (Matei 26:71) Se pare că timpul pe care Petru și ceilalți ucenici l-au petrecut cu Domnul Isus și-a pus amprenta asupra lor.

Știm, de fapt, ce s-a întâmplat cu ucenicii, schimbările care au avut loc în timpul în care au fost cu Domnul Isus. Pe lângă învățăturile primite, aceștia au putut urmări îndeaproape acțiunile Domnului Isus, atât cele petrecute în timp ce era înconjurat de mulți oameni cât și cele petrecute doar în cadrul intim. Apoi a mai fost și puterea spirituală pe care au primit-o, putere delegată tot de către Domnul, celor ce i-au stat aproape. Toate acestea au condus la conturarea unei identități noi pentru acești oameni care, până atunci, erau percepuți în funcție de alte criterii: profesie, naționalism, religiozitate, etc. După timpul petrecut în compania Domnului Isus, în urma evidențelor schimbărilor survenite, au fost percepuți ca ucenici ai lui Isus, ca oameni care, erau cu Isus. Oare ce înseamnă aceasta dacă nu o relație, o legătură sufletească, specială, cu Mântuitorul? Nu am putea spune atunci că această identitate este de fapt creată de relația cu Domnul Isus? Din acest punct poate începe o auto-examinare; Cum sunt perceput de cei din jur? Există în viața mea evidențe ale faptului că sunt cu Isus? Este relația mea cu Domnul una care mă schimbă, care conturează noua mea identitate?

Lui Petru, în jurul focului din curtea lui Caiafa, i s-a părut că această identitate este periculoasă…A resimțit-o ca pe o acuzație și de aceea s-a grăbit să o dezmintă. Abia în jurul focului de pe malul mării Tiberiadei Petru a înțeles ce mult înseamnă a fi cu Isus!

Reflectând asupra acestor lucruri mi-am dat seama că a fi cu Domnul Isus este un privilegiu, este o binecuvântare, este o schimbare, dar este și o asigurare; asigurare că lucrurile vor avea un deznodământ fericit. Pot dezvolta această relație interacționând cu Domnul prin practici spirituale consacrate: citire, rugăciune, reflecție dar și prin ascultare, slujire, examinare și cam tot ce presupune o relație cu o persoană iubită. Deci: să fim cu El!

Gândind la ,,lucrurile de sus”…

Fasting-black-and-whiteSăptămâna trecută am scris despre schimbare și mai precis, despre folosirea acestei perioade ce precede sărbătorile Crucificării și Învierii Domnului, pentru inițierea unor schimbări cu efect în starea spirituală. Duminică am predicat despre ,,Sfințirea Plăcerilor’’ încercând să accentuez trei aspecte: Dumnezeu nu este inamicul plăcerii (El însuși ne-a înzestrat, prin creație, cu un mecanism foarte complex pentru experimentarea plăcerii), apoi, plăcerile constituie un motivator foarte puternic ( modificările comportamentale sunt mult mai eficiente atunci când plăcerea este folosită ca recompensă). Tocmai de aceea, diavolul intervine în a genera plăceri ilicite, cu intenția de a ne distrage atenția și a ne îndepărta de Dumnezeu. O strategie, pe care o folosește cu succes, este aceea de a ne îndepărta de plăcerile sănătoase, cele îngăduite și oferite de Dumnezeu, cele care aduc atât o stare de bine cât și împlinire sufletească, pentru a ne ademeni cu plăcerile ilicite, distructive, prin care atentează la demolarea relației noastre cu Dumnezeu.

Zilele acestea am reflectat mai mult asupra acestor lucruri și mi-am amintit de faptul că Domnul Isus a atins multe din aceste lucruri în învățăturile Sale dar și cum le-a demonstrat în felul în care a trăit. Multe din aceste învățături și exemple de viață se regăsesc astăzi în disciplinele spirituale pe care ar trebuie să le practicăm.

Un astfel de exemplu, edificator cu privire la maniera în care ar trebui să ținem sub control plăcerile culinare, este tocmai postul în care Domnul Isus a intrat după botezul Său. Desigur, este un post supra-natural; Domnul nu a mâncat timp de patruzeci de zile (Matei 4:2) Postul este un exercițiu spiritual cu toate că efectele primare sunt resimțite la nivelul trupului. Trebuie însă reținut răspunsul pe care Domnul Isus îl oferă diavolului atunci când acesta vine să-L ispitească: ,,Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu!’’. În acest context, are loc o metamorfozare a plăcerii. De la nivelul fizic, plăcerea este elevată la nivelul spiritual. Desigur, acest proces este asigurat de Duhul lui Dumnezeu. Trebuie însă ca noi să facilităm acest proces iar postul reprezintă tocmai o astfel de acțiune. Pe lângă post, trebuie să intensificăm și interacțiunea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Vrem o susbstituire a plăcerilor, o metamorfozare a lor, avem nevoie și de o substituire a interesului. De la preocuparea pentru dietă, plăceri culinare, putem face tranziția către interesul în Cuvântul Divin, având în vedere că Domnul Isus se prezintă și ca ,,Pâinea Vieții’’ (Ioan 6:48).

Așadar, în această perioadă, încercați să practicați cel puțin o formă de post (postul lui Daniel, post parțial, post integral, post informatic, etc.) combinat cu diferite metode de interacțiune cu Cuvântul Divin ( lecturarea Bibliei, ascultarea unor mesaje biblice, reflecții teologice).

Este important să reținem că mântuirea nu depinde de aceste practici, însă este evidențiată în preocupările noastre cu astfel de practici. În cuvintele Apostolului Pavel: Gândiți-vă la lucrurile de sus!

Inițierea schimbării

blog-change-aug-12-1200x480
El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau aproape.  Efeseni 2:17

Promiteam în articolul de ieri că voi reveni cu sugestii privind activități menite să ne ajute în pregătirea pentru sărbătorile jertfirii și învierii Domnului Isus. De fapt, termenul ,,activități’’ s-ar putea să nu fie cel mai potrivit și aceasta pentru că, în pregătirea amintită, este necesară și repauzarea. Dacă veți avea curajul să încercați ceva diferit în această perioadă o să observați cât de anevoioasă este atingerea stării de repaus. Nu mă refer aici la acel repaus pe care îl facem pentru că suntem istoviți după munca zilnică și după mulțimea de activități care storc din noi și ultima picătură de energie. Este vorba despre acel repaus pe care îl introducem deoarece vrem să reorientăm atenția noastră înspre altceva sau altcineva cu scopul de a surprinde ,,șoapta’’ reconfortantă a Duhului lui Dumnezeu, sau pur și simplu, pentru a ne ,,odihni’’ sufletul în compania Sa.

Ceea ce ar trebuie să ne preocupe în această perioadă, dincolo de activități, este atingerea unei stări diferite de cea care ne este familiară, cea de care adesea suntem nemulțumiți, frustrați, dezgustați. Așa cum știm, nu putem face aceleași lucruri așteptându-ne la rezultate diferite. În concluzie, dacă dorim o stare diferită, trebuie să acționăm diferit.

Pentru că avem o perioadă precis delimitată, respectiv 40 de zile, un prim lucru pe care putem să-l facem pentru a obține o stare diferită, este acela de a planifica un calendar al activităților și repausurilor pe care le dorim. Astfel, putem să ne fixăm obiective a căror durată este bine delimitată. Un avantaj al unei astfel de abordări este acela că ne ajută să ne mobilizăm. Știind că avem un anumit număr de zile pentru care ne angajăm într-o activitate anume, ne oferă o perspectivă diferită asupra situației. Aceasta ne ajută să ne organizăm mai bine, să ne examinăm progresul, să facem corecții…cu alte cuvinte, este recomandabil să folosim această delimitare a perioadei și organizarea ei cât mai detaliată.

Pornind cu această idee în minte, putem să introducem o abordare progresivă a anumitor schimbări. La acest punct vreau să reamintesc cele trei principii de care trebuie să ținem cont când dorim o schimbare: înlocuire, progresie și perseverență. Cu alte cuvinte, nu putem adăuga activități noi, oricât de bune ar fi ele, fără să eliminăm altele. De asemenea, este mult mai înțelept să faci adustări progresive în activitățile sau practicile pe care le dorești implementate. În cele din urmă, nu trebuie acceptat eșecul…chiar dacă nu iese la prima încercare, renunțarea nu este o soluție.

Astfel, această perioadă este foarte bună pentru a încerca discipline spirituale asupra cărora ne-am concentrat mai puțin sau nu le-am acordat atenție deloc. Un exercițiu spiritual cu efecte pozitive asupra stării noastre spirituale, psihice și emoționale ar putea fi renunțarea la citirea știrilor. Cred că se pot aplica toate cele trei principii enunțate. Astfel, pentru început, progresiv, vom reduce numărul buletinelor de știri vizionate sau al ,,sesiunilor’’ de lectură a știrilor. De exemplu, pentru prima săptămână ne vom rezuma la două astfel de sesiuni. Folosind și principiul înlocuirii, vom înlocui prima sesiune cu o lecturare a unui pasaj biblic sau a unui material inspirațional. Chiar dacă nu vom reuși să implementăm această disciplină în primele zile, nu trebuie abandonat proiectul. În a doua săptămână putem elimina încă o sesiune și s-o înlocuim cu o lectură biblică. Trebuie precizat aici că poate, pentru mulți, aceasta nu pare o ,,problemă’’ și poate că nici nu este. Poate că sunt alte situații în care să exerseze aceste principii și mai ales să-și fortifice voința. Pentru că unul din scopurile acestor exerciții este și acela de a exersa voința în vederea exercitării unui control sănătos asupra lucrurilor care pot ajunge să ne deposedeze de orice fărâmă de voință și să ne facă vulnerabili în fața ispitelor de orice fel.

Pentru cei ce doresc însă să intre în acest proiect, vreau să le aduc aminte că în contextul actual, cele mai multe știri au un caracter manipulativ, toxic, polarizant și generator de stres și anxietate. Nu de puține ori am citit știrile și m-am surprins asaltat de îngrijorări, cu opinii formate pe baza unor informații care erau prezentate în mod subiectiv, despre situații asupra căror nu aveam niciun control…Unei astfel de situații parcă îi vorbește autorul Psalmului 2:1 ,,Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte’’? Cred că aici adecvat și sfatul Domnului Isus: Nu vă îngrijoraţi, dar, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. (Matei 6:34) Cred că este mult mai folositor să folosesc timpul pentru lucruri care au un efect pozitiv asupra sufletului. Oare nu spune apostolul Pavel că aceasta este una din caracteristicile celor care au experimentat Paștele mai multe decât o sărbătoare? Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. (Galateni 3:1-2)

Una din ideile cheie ale acestei inițiative este aceea de a fi mult mai receptivi la Veste Bună și indiferenți față de veștile tot mai rele care ne asaltează. În ce mă privește, sunt tot mai convins de faptul că diavolul dorește să destabilizeze credința noastră în Dumnezeu căutând să ne convingă că pământul este guvernat de oameni, că răul avansează mai repede și mai puternic decât binele și că încrederea noastră în Dumnezeu este nejustificată. Vestea Bună, Evanghelia, este că deși păcatul a corupt omenirea și da, efectele sunt dezastruoase, Dumnezeu nu este indiferent față de această situație. Mai mult, omul nu poate controla istoria mai multe decât îngăduie Dumnezeu…Ceea ce este pentru noi știre de ultimă oră (breaking news) pentru El este deja un fapt consumat. Soluția Sa față de problema suferinței, a păcatului, a morții a fost Domnul Isus. Domnul Isus a făcut ispășirea pentru păcat iar Dumnezeu l-a înviat. Aceasta este cu adevărat o știre de care nu ar trebuie să ne plictisim. Și ar trebui să consumăm mai puține știri despre starea lumii și să fim agenții celei mai optimiste știri: Dumnezeu oferă Mântuire!

Celor ce doresc să se înroleze în acest proiect  le propun și un al patrulea principiu în vederea schimbării: parteneriatul. Vă invit să-mi scrieți în această perioadă și să formăm o comunitate în care să ne sprijinim unii pe alții, să ne încurajăm unii pe alții și să ne rugăm unii pentru alții pentru implementarea schimbării. Scrieți-mi folosind adresa de e-mail și eu vă voi include în grupul ,,initieareaschimbarii’’ pentru a avea o comunicare cât mai fluidă și eficientă.

Cu Dumnezeu ‘nainte!

O chestiune ,,cenușie’’…

ash-wednesday

Suntem la începutul unei noi perioade pregătitoare a întâmpinării sărbătorilor Crucificării și Învierii Domnului Isus. Probabil că unii dintre dvs. au văzut persoane care astăzi au pe frunte un semn al crucii, rezultat prin aplicarea cenușii rezultate în urma arderii frunzelor de palmieri folosite la sărbătoarea Floriilor de anul trecut. Este o tradiție care, se pare, a apărut în secolul 6 și a continuat până astăzi, fără prea mari schimbări în ce privește practica și semnificația.

Credincioșii evanghelici nu au preluat această tradiție și nici nu marchează în vreun fel începutul perioadei de 40 de zile ce ne desparte de sărbătorile amintite. Evenimentele comemorate și pe care noi le numim ,,Paște’’ în amintirea sărbătorii inițiale, sunt foarte  importante în economia mântuirii noastre: Crucificarea și Învierea. În ultimii ani însă, ca o reacție la securalizarea tot mai accentuată a societății, secularizare care desființează în mod agresiv  obiceiuri creștine străvechi, multe biserici evanghelice au început să introducă în practicile lor forme adaptate ale acestor obiceiuri, urmărind mai multe obiective. Câteva dintre acestea ar fi:

  • menținerea unei conștiințe active și informată cu privire la originile și tradițiile creștine,
  • recuperarea unor practici spirituale menite să ajute la dezvoltarea dimensiunii spirituale a existenței credincioșilor,
  • facilitarea proceselor spirituale prin observarea și respectarea perioadelor liturgice.

Chiar și menționarea acestui termen ,,liturghie’’ s-ar putea să-i determine pe unii să respingă ceea ce voi propune în continuare. Țin însă să precizez că înainte de consacrarea termenului ca definiție a ritualului slujbei în bisericile tradiționale (ortodoxe, catolice) el însemna lucrarea oamenilor sau slujbă publică. Nu este greu să înțelegem de ce termenul a fost preluat și folosit în legătură cu slujbele ce fac parte din închinarea credincioșilor. O primă propunere este să acceptăm faptul că termenul este mult mai cuprinzător în semnificația sa și în contextul în care astăzi mulți termeni din vocabularul creștinesc sunt abandonați, să-l folosim fără reticențe în refeririile noastre la practicile ce țin de închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Revenind la practica aplicării cenușii pe frunte, ea implică un simbolism biblic ce are două conotații spirituale importante: efemeritatea și pocăința. Dealtfel, în timpul aplicării cenușii, acestea sunt cele două formule rostite: ,,Amintește-ți că ești țărână și în țărână te vei întoarce!’’ sau ,,Pocăiește-te și crede în Evanghelie!’’ Prima afirmație este inspirată din Geneza 3:19 unde cuvântul rostit de Dumnezeu âp̱âr are atât sensul de cenușă cât și cel de țărână sau praf. Desigur, remarca vine ca urmare a păcatului comis de Adam și Eva și este parte a sentinței pronunțată de Dumnezeu. A doua formulă este o aluzie la forma smeririi ultime, a expresiei disperării care conduce la o pocăință caracterizată de o renunțare a oricărei demnități sau pretenții. Biblia ne oferă câteva exemple notabile a unei astfel de pocăințe, așa cum este Iov (Iov 42:6), Daniel (Daniel 9:3) sau Mardoheu (Estera 4:1).

Aș spune că orice credincios are nevoie de ambele perspective. Este bine să ne aducem aminte de efemeritatea noastră, că suntem ,,străini și călători’’ (1Petru 2:11) și că sfârșitul pelerinajului nostru pe acest pământ ne va aduce în fața lui Dumnezeu. De asemenea, efemeritatea trupului nostru ar trebui să ne determine să ne concentrăm atenția și mai mult asupra sufletului, destinat de Dumnezeu să trăiască veșnic. Pocăința este în egală măsură o înțelegere a efemerității, a dreptății divine, a păcatului omenesc, a sfințeniei lui Dumnezeu, a harului și îndurării divine, dar și a necesității pocăinței, mărturisirii, credinței și sfințirii vieții.

Aceste practici sunt evidențiate cu 40 de zile înaintea ,,Paștelor’’ pentru a indica o altă practică menționată în Sfintele Scripturi și anume observarea acestor ,,etape’’ sau ,, sezoane’’ cu mare încărcătură spirituală. Sfânta Scriptură menționează câteva situații în care cele 40 de zile au reprezentat fie întâlniri speciale cu Dumnezeu, fie perioade de post sever, sau consolidare a credinței. Moise a petrecut 40 de zile pe Muntele Sinai (Exod 24:18), Ilie rezistă unui drum de 40 de zile cu o singură masă, ( 1 Regi 19:8), Domnul Isus se retrage în deșert după botezul Său și postește timp de 40 de zile (Matei 4:2) și petrece 40 de zile pe pământ după înviere  înainte de înălțarea Sa la ceruri (F.A.1:3) Îndrăznesc că afirm că nevoia încorporării unor astfel de perioade în agendele noastre este tot mai acută. Ritmul cotidian, dinamica vieții, nivelarea sezoanelor (era industrială și tehnologică nu recunoaște anotimpurile) face ca atenția noastră față de lucrurile care altă dată erau parte a ritmului obișnuit al vieții, să fie tot mai slabă. Când totul este special nimic nu mai este special. Adesea am auzit, printre credincioșii evanghelici, afirmația: la noi fiecare zi este sărbătoare. Teoretic înțeleg sensul afirmației…Practic însă, observ că fiecare zi este tratată ca zi ,,de lucru’’ nu ,,de sărbătoare’’. De aceea consider că ne-ar fi foarte folositor să abandonăm sloganele pioase și să ne schimbăm atitudinea față de aceste ,,perioade’’, în cazul nostru, perioada fiind numită: ,,Postul Paștelor’’ sau ,,Postul Mare’’. 

Cred că ne-ar fi de folos dacă am trata această perioadă ca o perioadă specială, una de pregătire, de purificare sau de primenire.

O să revin cu sugestii referitoare la lucrurile pe care le-am putea face în această perioadă. Până atunci însă, ar fi bine să ne scuturăm de ,,cenușa’’ ignoranței sau indiferenței și să ne examinăm cu obiectivitate starea, să exersăm credința și să ne fortificăm voința practicând abstinența și disciplina spirituală aplicată atât trupului cât și cugetului.

Să recuperăm ,,De ce?”-urile

Recent am asistat la interacțiunea dintre un copil și bunicul său; copilașul, cu o față angelică, la cei cinci ani ai săi, avea o curiozitate neostoită; ,,De ce’’-urile, livrate în șarje rapide, nu-i lăsau bunicului niciun răgaz. L-am admirat și pe bunic pentru răbdarea dovedită atât în tonul răspunsurilor cât și în eforturile de a găsi vocabularul adecvat unei conversații utile.

În general, ,,de ce-urile’’ sunt asociate cu vârsta copilăriei și avem sentimentul că, pe măsură ce ne maturizăm, ar trebuie să cam scăpăm de ele ca de o meteahnă anacronică. Aș propune însă să nu ne grăbim…Dimpotrivă, poate că ar folositor să dezvoltăm un obicei în a pune mai des această întrebare: ,,de ce?’’ Și aș sugera să ne-o punem nouă mai întâi. O primă suspiciune că acest lucru ar fi necesar am avut-o după ce am citit cartea lui Viktor E. Frankl, Man’s search for meaning. Fie că este vorba despre o pierdere semnificativă, sau o situație de criză intensă, în minte se naște întrebarea: De ce? În măsura în care o persoană găsește răspunsurile satisfăcătoare, găsește și resorturile și resursele depășirii crizei. Aceasta se întâmplă deoarece situația respectivă este integrată într-o perspectivă ce capătă sens și astfel seminficație. Un interviu luat unui autor ce a scris o carte pe tema ,,De ce’’-ului (Ken Costa, Know your Why) mi-a confirmat suspiciunea și chiar mi-a întărit convingerea că adulții trebuie să revină la această întrebare mult mai frecvent și să o folosească într-un exercițiu sistematic al examinării motivațiilor personale. De fapt, teza autorului este aceea că nu doar motivațiile sunt obiectivul acestei investigații ci, într-un mod mult mai cuprinzător, perspectiva asupra ,,chemării’’  personale este cea care va genera o diferență semnificativă atât în atitudine cât și în acțiune.

Acest exercițiu este cu atât mai important cu cât trăim într-o lume foarte fracționată, cu ritm al schimbărilor amețitor, în care competitivitatea generează presiuni formidabile și în care mulți au dificultăți în a fi împăcați cu identitatea lor, aceasta în cazul în care au găsit una. Aproape zilnic întâlnim persoane care se declară nemulțumite de viața pe care o trăiesc și dacă pui întrebarea De ce? vrei primi răspunsuri care au, în cea mai mare parte, legătură cu simptomele (nu câștigă destul, muncesc prea greu, nu sunt respectate, relațiile sunt toxice, etc) dar nu cu esența: nu mai știu cine sunt și de ce trăiesc. Aceasta face ca cei mai mulți să fie obosiți, stresați, dezorientați și descurajați. Este tot mai greu, pentru astfel de persoane să găsească plăcere în ce fac, în relațiile cu cei din jur, în relația cu Dumnezeu, în viață pur și simplu.

Friedrich Nietzsche a spus : Acela care are un ,, De ce?’’ pentru care trăiește, poate suporta aproape orice ,,Cum?’’.  Mărturisirea de credință elaborată la Westminster (1643-1649), în varianta condensată, începe cu întrebarea: Care este scopul suprem al omului? Iar răspunsul este: Scopul suprem al omului este să Îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure în El pentru totdeauna.  Cu alte cuvinte, De ce există omul? Acesta ar fi un De ce? general. În termenii Bibliei, existența omului este marcată de dragostea pentru Dumnezeu și pentru semeni. După cum spune un autor creștin contemporan (Ken Boa, Conformed to His Image), omul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu complet, pe sine să se iubească corect, iar pe semeni să-i iubească compasional. Să fim însă convinși și de faptul că existența noastră are și un scop care este în mod exclusiv rezervat persoanei proprii. Aceasta convingere se formează în momentul în care înțelegem și acceptăm că suntem iubiți de Dumnezeu, cunoscuți de El, răspumpărați și chemați la o existență al cărei scop a fost stabilit de Dumnezeu încă de la naștere și care are o semnificație ce transcende viața pământească. Nu demult am auzit din nou istoria lui Edward D. Kimball, învățătorul de Școală Duminicală care a avut un rol determinant în convertirea lui D.L. Moody. Un învățător credincios chemării sale care a avut un puternic impact asupra vieții celui care avea să devină unul din cei mai cunoscuți predicatori. Am putea spune că fiecare a avut rolul său și Dumnezeu a fost onorat prin slujba fiecăruia, chiar dacă chemarea fiecăruia a fost diferită de a celuilalt.

Așadar, De ce? De ce mă simt așa cum mă simt? De ce sunt nemulțumit? De ce sunt apatic? De ce îmi este frică? De ce nu găsesc motivație să fac ce mi-a fost încredințat? De ce…?

Același autor, Ken Costa, propune câțiva pași pe care am putea să-i facem atunci când ne înpotmolim și trebuie să recurgem la exercițiul examinării prin agasante De ce?-uri:

1. Consideră situația în detalii.  Întreabă tot ce ai de întrebat, întoarce situația pe toate părțile.

2. Consultă persoane competente. O pereche suplimentară de ochi pot vedea detalii surprinzătoare. O privire obiectivă nu poate decât să ajute în evaluarea situației.

3. Clarifică descoperirile. Analizează din nou rezultatele, stabilește importanța fiecăruia, determină acțiunile, creionează strategia.

4. Consolidează-ți convingerile. Chiar dacă nu voi descoperi oportunități noi, sau informații noi, exersează-ți credința…care este o încredere în lucruri nevăzute.

De ce? Pentru că suntem făcuți pentru mult mai mult decât ne oferă lumea actuală…Pentru că viața promisă de Domnul Isus este ,,din belșug’’. Pentru că încă nu știm cum va fi, dar suntem asigurați că atunci când El va reveni, vom fi ca El!

 

 

 

 

 

 

* Imaginea este preluată de aici: http://www.c2cjournal.ca/wp-content/uploads/2009/11/74DVuy43lK.jpg

10 Time-Wasters and the Crucial Hacks That Beat Them

article_images_8.2.WaysLeadersWasteTime_161925071

by Carey Nieuwhof

When was the last time you complained about not having enough to do and more than enough time to do it in?

Exactly.

Almost every leader I know struggles with finding the time to get it all done.

I do too.

So what helps? And what hurts?

One of the best things you can do is have an honest conversation with yourself about how you waste time.

I’m going to assume you’re not gaming when you should be working, but there are other more insidious ways that time slips away.

Any idea what your time wasters are? And even if so, any idea how to fix them?

Here’s some practical help.

The Top 10 Time-Wasters and Time-Hacks

So because this is a post on time management, let’s cut to the chase and outline the Top 10 ways leaders waste time and 10 time-hacks that can help.

While this isn’t a scientific list, I know this is how I waste time if I’m not careful, and they’re patterns I’ve seen in working with many leaders over the years.

All of these are common struggles, and the good news is there are relatively easy solutions.

1. Social media

Social media is so seductive, but it’s a part of leadership and ministry today.

I use social media for ministry, but I also know I can get sucked in to the latest funny video as easily as anyone. How do you keep those lines clear?

Personally, I batch-process most of my social media posts. While I post content from this blog throughout the day, I set it all up to post at different times in about five to 10 minutes, early in the morning, using Buffer App.

I’ll go in later in the day and ‘batch-respond’ to people, responding to dozens of items in as little as five minutes. Far more efficient.

Hack: Post content using a service like Buffer. Don’t respond in real time, batch-respond instead.

2. Unnecessary meetings

We live in meetings, and our productivity dies in them.

Patrick Lencioni, Al Pittampali and others have effectively critiqued the way most leaders live in meetings.

If I’m not careful, I can spend three-quarters of my week in meetings and have only a few hours left over for writing messages and leading what matters most.

Meetings expand to fill the time you’ve set aside for them. So just set aside less time.

Hack: Schedule less time for meetings. Hold them less frequently.

3. Inefficient email

In my view, email is a necessary evil. But I obsess on the evil part. I really can’t stand it and it takes up far too much time.

You can try to be more efficient on email. Michael Hyatt has some helpful tips here and even talks about declaring email bankruptcy here.

I’m even considering moving to this system for a few projects I’m working on.

If that isn’t enough, here’s one more old-fashioned hack.

Hack: Stop emailing people if it can wait. Write down your questions and save them for a face-to-face meeting. This can make a huge difference!

4. Conversations without a purpose

Conversations can waste tons of time. Sometimes you feel trapped in one.

What do you do when someone corners you?

Hack: Be pleasant and move on. You’ve got work to do. Turn that 20-minute conversation into a two-minute conversation. Be pleasant, thank them and, if need be, tell them you were on your way to get something done. Then go do it.

5. An open schedule

Chances are you only write appointments with others and meetings in your schedule, right?

Big mistake.

Make appointments with yourself. Write in writing time, thinking time, date nights with your spouse, family time—everything you need to get done.

Why?

Then when someone asks to meet, you can say you have a commitment. If it’s truly important, schedule them in during your next available slot.

Hack: Book appointments with yourself for what you need to get done.

6. Being unclear on who you need to meet with and why

When someone asks to meet with you, my guess is your default is to say yes.

So is mine.

But I would spend all week, every week, meeting with people, many of whom didn’t really need to meet, or to meet with me.

Deciding who you need to meet with in advance helps. My priorities are (in order) our senior staff leaders, our elders, our staff team … and a few key people beyond that. That’s it.

Most leaders waste time meeting with people who don’t need to meet with them.
Do I meet with other people? Yes, but only after those key people have the time they need and after my other priorities are done, which means I do say no a lot (I still hate that, but it’s necessary).

I outline more about meeting people in this post I called Why You Can’t Have Five Minutes of My Time. While it may sound harsh, it’s liberating and you will get more done. Plus, your church or organization will be positioned to grow as a result. And here’s a primer on how to say no nicely.

Hack: Decide on the kinds of people you’ll meet with in advance and why.

7. Too much blending of personal/work time

Life online and flexible work hours mean a lot of leaders blend personal and work time.

Because you feel busy, it’s easy to assume you’ve worked 50 hours when, in fact, you’ve worked 35 and spent 15 hours running personal errands or wasting time on social media etc. I’m not saying that’s always true.

It’s a good idea to keep mental (or physical) track of what’s work and what’s not. Or, adopt the hack.

Hack. Work when you work, play when you play.

8. Not getting enough sleep

You would think that getting more sleep would waste time.

Just the opposite. It makes you more productive.

The first thing you’ll cut when you’re busy is your sleep. Big mistake. Sleep more. You’ll get more done.

Sleeping more doesn’t waste time; it makes you more productive.
Hack: Pick a prescribed bedtime and stick to it.

9. Having no idea what your real priorities are

You ever spend a day only to think back and say, “What did I actually do today?” Yep, that’s a bad day.

You have priorities, but do you have dailyto-dos that become your first priority?

If you put the big rocks in first … the rest fits in as well.

Hack: Set a key task-list of one to three things you simply have to get done every day, and do them first.

10. Not pausing regularly to self-assess your time and priority management

Most of us just rush from one week into another, never pausing long enough to ask why we’re not accomplishing more.

I have learned I have to regularly pause and ask what’s working, what’s not and why. Then I recalibrate my calendar and life to try to accomplish what needs to be accomplished.

That’s something you can do weekly, quarterly and annually.

Hack: Pause weekly, quarterly and annually to assess your time and priority management.

So those are the top 10 time-wasters I see in myself and others, and the top 10 hacks.

What do you see? What’s helped you?

The article can be found here:

http://www.churchleaders.com/pastors/pastor-articles/175564-carey-nieuwhof-top-10-ways-leaders-waste-time-plus-10-crucial-time-hacks.html?print

Ionel Plesa – in memoriam

Ionel Plesa – in memoriam.

O bucurie risipita

Fratele ,,mai mare”

Oare ce se întâmplă? O fi murit bătrânul tată? Dar parcă nu sunt bocete ci strigăte de bucurie? Muzică? Doar nu s-o fi întors destrăbălatul acela și a transformat și casa părintească în loc de petrecere? Dar cum de-i îngăduie tatăl din nou toanele? De fapt, e de mirare? Auzi, să-i dea parte de moștenire când încă nici nu murise…Dar uite un servitor…Hei? Ia vino! Ce se întâmplă? Servitorul, agitat, cu un zâmbet larg, cu un vas mare în brațe, se oprește din alergat și spune: este petrecere! S-a întors cel pe care îl credeam mort! Și apoi își continuă alergarea!

Mărind cadența pașilor și mestecându-și cuvintele în barbă intră în curtea plină de oameni, animată într-o forfotă generalizată și se opri în prag, acolo unde bătrânul tată, într-un veritabil extaz, saluta și invita la ospăț pe toți cei ce se apropiau de ușă: Veniți, veniți, cel pe care-l credeam mort a înviat, s-a întors… Acolo, în fața pragului, în fața tatălui, auzind și el invitația, picioarele s-au înțepenit…un sentiment de repulsie, înlocuit rapid de unul de ură, alergat și el din urmă de unul de nedreptate, amestecat cu unul de auto-compătimire, dând naștere unui curaj de care nu se crezuse în stare, se uită în ochii largi și umezi ai tatălui: Iată, eu îți slujesc ca un rob, de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca…şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.”

Cu siguranță recunoaștem episodul. Mai greu este să ne recunoaștem în acest episod. În timp ce nu avem prea mari probleme în a ne identifica cu fiul cel mic, cel răzvrătit, rătăcitorul reabilitat, cu fiul cel mare ne este mult mai greu să ne identificăm. Aceasta pentru că dezaprobăm atitudinea sa și ne desolidarizăm de astfel de ieșiri care reflectă răutate, egoism și lipsă de respect.Dacă am reflecta însă la substraturile acestei reacții s-ar putea să descoperim mai multe lucruri nu doar în ce-l privește pe el dar și în ce ne privește pe noi.

Kenneth Bailey, biblicistul care a petrecut peste 40 de ani în cultura răsăriteană căutând să înțeleagă impactul cuvintelor Mântuitorului în comunități care au fost cât mai puțin afectate de modificările culturale aduce se modernitate, oferă o imagine mult mai amplă a reacției fratelui mai mare. Potrivit descoperirilor sale, obiceiul locului, din acele vremuri, impunea ca moștenitorul tatălui, respectiv întâiul născut, să îndeplinească rolul de gazdă și să fie reprezentantul tatălui în primirea oaspeților. Admițând că bucuria tatălui la revederea fiului rătăcitor a fost atât de intensă încât nu a mai zăbovit în declanșarea petrecerii, fiind un gest spontan și fără o pregătirea prealabilă care să ofere fiului cel mare posibilitatea de a-și îndeplini rolul de gazdă, refuzul acestuia de a intra atunci când este invitat reflectă nu numai lipsă de respect față de invitați, dar și dispreț față de tatăl său. (Poet and Peasant and Through Peasant Eyes: A Literary-Cultural Approach to the Parables in Luke)

Lucrurile merg chiar mai departe. Atitudinea acestui om reflectă angoase și frustrări care tulburau întreaga sa ființă și care, în mod evident, nu erau doar reacții de moment, ci trăiri cronicizate care l-au adus la această incapacitate de a se bucura și de a fi părtaș emoțional la experiența tatălui. Stările lui merită investigate pentru că adesea sunt stările noastre.

Trebuie să recunosc că nu o dată m-am purtat asemenea acestui frate mai mare. Chiar dacă am disimulat mai bine decât a făcut-o el, trăirile au fost aceleași. Chiar dacă nu am înțeles complexul de emoții și perspectivele implicate, reacțiile exterioare au fost aceleași. Henry Nouwen descrie astfel aceste trăiri: ,,Când ascult cu atenție la cuvintele cu care fiul cel mare își atacă tatăl – auto-îndreptățire, auto-compătimire, invidie, aud o plângere mult mai adâncă. Este acea plângere care vine dintr-o inimă care simte că niciodată nu a primit ce i se cuvenea. Este acea plângere exprimată în nenumărate forme, mai mult sau mai puțin subtile, formulând o fundație a resentimentelor umane. Este plângerea care țipă: ,,Am încercat din greu, am muncit atât de mult, am făcut atâtea și cu toate astea nu am căpătat ceea ce alții primesc atât de ușor. În această rostită sau nerostită plângere îl recunosc pe acest fiu mai mare în mine însumi. Adesea mă suprind plângându-mă de mici respingeri, mici impoliteți, mici neglijențe. Din nou și din nou descopăr în mine acel murmur scâncitor, acea cârtire plângăcioasă care mă încătușează și continuă să mă țină legat chiar și împotriva voinței mele’’. ( Henry Nouwen – The Return of The Prodigal Son)

Trăirile experimentate de fiul cel mare sau de Nouwen sunt mai comune decât ne place să admitem. În cartea Psalmilor, Asaf, exprimă și el aceleași sentimente: gelozie, invidie, nedreptate, auto-compătimire. (Psalmul 73) Ceva îmi spune că nu sunt singurele persoane care s-au confruntat cu astfel trăiri. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost ușor, nu să identific aceste emoții ci să admit că le-am experimentat eu însumi. La fel ca cei amintiți mi-am plâns adesea de milă, m-am simțit neîndreptățit, neînțeles…neiubit. Uneori am exprimat aceste sentimente și așa cum se întâmplă cel mai adesea, am făcut-o chiar față de persoanele care mi-au arătat dragostea lor. De obicei cu aceste persoane îndrăznim să ne manifestăm nemulțumirea pentru că tocmai ele față de ele ne simțim mai dezinhibați și nici măcar nu ne dăm seama că lor le producem cele mai adânci răni.

Nouwen mai atrage atenția asupra unui aspect: ,,Atunci când îmi exprim plângerile cu speranța de trezi milă și a obține satisfacția pe care mi-o doresc atât de mult, rezultatul este întotdeauna, opusul a ceea ce am încercat să dobândesc. Este greu să trăiești cu unul care se plânge mereu și foarte puțini oameni știu cum să răspundă unei persoane care se auto-respinge. Tragedia este, adesea, că plângerea, odată exprimată, conduce tocmai la ceea ce produce cea mai mare teamă: respingere’’. Nu este așadar de mirare că în astfel de situații ajungem într-un cerc vicios: ne plângem că nu suntem acceptați sau iubiți și nu facem altceva decât să ne facem tot mai respingători, respingându-i prin nemulțumirea, frustrarea, acreala noastră tocmai pe cei care ne iubesc. Fratele cel mare și-a refuzat de fapt bucuria pe care putea să o experimenteze în casa tatălui, cea după care tânjea fiul ajuns în ,,țara îndepărtată’’. Cu toate că era sub același acoperiș, condamnând plăcerile pe care presupunea că le-a urmărit fratele său mai tânăr, a ajuns să condamne legitima plăcere a de a avea un tată generos și iubitor.

Această constatare mă duce cu gândul la o altă pildă a Domnului Isus, cea în care un gospodar își angajează ajutoare pentru a-și lucra via. Ieșind în câteva rânduri în piață își recrutează ajutoarele și negociază plata pentru munca depusă. La terminarea lucrului îi plătește pe ultimii veniți cu aceeași sumă negociată cu primul grup de lucrători. Aceasta îi scandalizează pe aceștia pentru că se consideră nedreptățiți și își exprimă protestul lor. Domnul Isus pune însă în gura gospodarului o interogație care ar trebuie să ne de-a de gândit: ,,Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sînt bun’’? (Matei 20:1-16) Nu este oare aceasta adevărat problemă a trăirilor noastre? Cu cumva ne-am antrenat ochiul într-un mod vicios, să privească exacerbând meritele proprii și minimalizându-le pe ale celorlalți? În fond și la urma urmei, ambii fii consideră că ,,li se cuvine’’ moștenirea tatălui. Unul, cel tânăr, își exprimă pretenția în mod direct, neprotocolar, abraziv, abrupt, cel de a-l doilea, cel mare, o interioarizează, o procesează, insistând asupra ei, deformându-și atât percepțiile cât și valorile. Rezultatul? Resentimente oprimate dar cu rădăcini adânci, care au copleșit orice ,,lăstar’’ al bucuriei.

Ce imagine tristă: un frate întors dintr-o ,,țară îndepărtată’’, unul despre care se credea că este mort, sărbătorit de un tată care, cu doar câteva ceasuri mai devreme, se stingea de dorul după un fiu pierdut, caută să-și împărtășească bucuria dar se lovesc de răceala brutală, acră, a unei inimi care iubindu-se într-un mod bolnăvicios pe sine a ajuns să nu mai poată iubi pe nimeni altcineva. Deși fusese mereu sub același acoperiș cu un tată iubitor, era mereu dus pe tărâmuri străine, mânat de sentimente rebele și violente. În casă era bucurie, în curte era agitație…în ușă era înțepenire…Un fiu se întorsese, străbătuse distanțe abisale, altul era încătușat într-un refuz glacial…Diferența este una de perspectivă, de ,,ochi’’. Fiul tânăr văzuse un tată generos și iubitor…fiul mai mare se văzuse doar un tată drept și intransigent. Fiul mai mic se văzuse nevrednic și căuta milă, cel mare se vedea merituos și căuta compensație.

În fața acestor perspective mă gândesc cu înfiorare de câte ori m-am purtat ca acest fiu mai mare. Mi-am evaluat virtuțile și am așteptat recompense pe măsură. Mi-am refuzat bucuriile imediate plângându-mă de situații imaginare, fără să fac măcar efortul de a-mi verifica percepțiile. De câte ori nu m-am considerat nedreptățit pentru că am considerat că am dreptate, sau respins, considerând că merit acel loc? De câte ori nu nu i-am reproșat lui Dumnezeu că nu sunt tratat așa cum merit, uitând că ceea ce merit eu a fost suportat de Fiul Său. Ce mi se pare și mai interesant este faptul că adesea străbatem uriașa distanță dintre ,,țara îndepărtată’’ către ,,casa părintească’’ pentru ca apoi să ieșim la câmp și rămânem înțepeniți în ușă, fără bucurie, plini de remușcări, de frustrări și resentimente. Soluția pentru deblocare este harul. Abia înțelegând și acceptând ce înseamnă a fi cu Tatăl și a te bucura de El va putea aduce vindecare de toate acele angoase și amărăciuni. Vindecarea aceasta presupune o exersare susținută a privirii, ațintind-o asupra lui Hristos, cea mai concretă expresie a harului, până la punctul în care vedem nu doar ,,bine’’ ci și ,,Binele’’ ce ni s-a oferit.

Ce vrei să-ți fac? ( Un exercițiu de examinare a dorințelor)

Picture

Una din frazele ce alcătuiesc repertoriul pios al credincioșilor este: ,,Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule’’! (Psalmi 42:1)

Trebuie să recunosc că este o imagine frumoasă, bucolică, provocatoare…dar reflectă ea o realitate în ce ne privește?

Mie mi se pare că Apostolul Iacov are o abordare mult mai realistă a ceea ce se întâmplă cu fiecare din noi atunci când vine vorba de dorințe: ,,De unde vin luptele şi certurile între voi? Nu vin oare din poftele (dorințele) voastre, care se luptă în mădularele voastre? Voi poftiţi (doriți) şi nu aveţi; ucideţi, pizmuiţi, şi nu izbutiţi să căpătaţi; vă certaţi şi vă luptaţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Sau cereţi, şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în plăcerile voastre’’. (Iacov 4:1-3)

Dacă imaginea surprinsă de Core este una idilică, cea oferită de Iacov este caracterizată de zbateri, frământări, conflicte… Dorințele sunt parte integrantă a existenței noastre. Privind la pomul interzis, o constatare care își face imediat loc în mintea Evei este aceea că …pomul era de dorit.

În fiecare zi suntem asaltați de dorințe. Unele din ele sănătoase, necesare chiar. Altele sunt rebele, dăunătoare, distructive chiar…Unele debutează într-o formă sănătoasă, pozitivă pentru a evolua în direcții primejdioase și periculoase. În domeniul formării spirituale, atenția acordată dorințelor este una concentrată, penetrantă și perseverentă.

Un prieten preocupat de acest subiect a propus un exercițiu ce are drept obiectiv deprinderea examinării, discernerii și direcționării dorințelor. Parcurgându-l mi-am dat seama cât de folositor și eficient poate fi. De aceea vi-l propun și vouă.

Pornind de la lecturarea acestor rânduri, urmăriți-vă reacțiile încercând să notați: imaginile care vă vin în minte, emoțiile, ideile. I-ai dat ce-i dorea inima şi n-ai lăsat neîmplinit ce-i cereau buzele.

Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.

…vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!”

Îţi deschizi mâna şi saturi dorinţele a tot ce are viaţă.

El împlineşte dorinţele celor ce se tem de El, le aude strigătul şi-i scapă.

(Psalmi 21:2; 37:4; 40:8; 145:16,19)

Recitiți versetele, cu atenție, fără grabă, atenți la ceea ce se petrece în minte și în inimă. Nu vă impacientați dacă pare o experiență dificilă…pentru început va fi, dar repetiția va conduce la deprinderi tot mai performante.

Ajungând să identificați emoțiile (melancolie, bucurie, frustrare, durere, etc.), imaginile (un cerb pe marginea apei, un pumn încleștat, o față congestionată, etc.) sau ideile ( cum aș putea să achiziționez un lucru, ce mi-ar folosi acum, etc.) notați ce devine proeminent.

Luați notițele și încercați să le încorporați în rugăciune, cerând discernerea ,,rădăcinilor’’ acestor dorințe.

De cele mai multe ori, ceea dorim este mai mult o reacție, un simptom, a unor lucruri care se află situate mult mai adânc în experiența noastră de viață. Accesul către acele profunzimi îl are doar Duhul lui Dumnezeu și numai el va comunica ,,duhului’’ nostru ce se întâmplă acolo. (vezi 1Corinteni 2:9-12)

În Evanghelia după Marcu avem relatarea întâlnirii unui om fără vedere cu Domnul Isus. Aflat în mulțime și auzind că Domnul trece pe acolo a început să strige și nimeni nu îl putea convinge să se oprească. Domnul Isus s-a apropiat de el și l-a întrebat: Ce vrei să-ți fac? Sau: Care îți este dorința? Încercă să te vezi în poziția acelui om…Nu își dorea nici simpatia oamenilor, nici un dar generos, nici măcar haina de pe el…Dorința profundă, care a răzbătut printre toate celelalte (sunt convins că avea și alte dorințe) a fost cea mai puternică: să vadă.  (vezi Marcu 10:46-52)

Desigur, se poate spiritualiza situația și am putea cere să vedem cu ochi spirituali viața noastră (o posibilă direcție a acestui exercițiu) dar există și posibilitatea examinării a ceea ce își face loc în existența mea ca o dorință ce capătă proeminență în fața oricărei alte dorințe. Din acea poziție pot distinge și ar trebui să disting, care sunt emoțiile pe care le generează această dorință.

Emoțiile pot fi un bun indicator al dorințelor dar și un catalizator al acestora. Toate acestea pot fi puse într-o combinație de rugăciune-meditație până la atingerea unei stări în care vom experimenta ceea ce a experimentat omul care s-a apropiat de Domnul Isus: a fost vindecat, mântuit și a sfârșit mergând după Isus. Este acesta deznodământul pe care îl dorești?

 

Un motiv în plus să ne disciplinăm…

Editura Casa Cărţii

Împreună slujitori ai Cuvântului

pe scara Cerului

pentru ca dragostea lui Dumnezeu invinge atractia gravitationala...

Chibzuieli

Să stăm strâmb şi să chibzuim drept:

Marius Cruceru

...fără cravată

Persona

Blog of Danut Manastireanu

LeadershipConneXtions

Theology, Spirituality, Leadership, Communication