Și el a fost cu Isus…

 

Marcu 3:13-15

 

În urmă, Isus S-a suit pe munte, a chemat la El pe cine a vrut şi ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi putere să vindece bolile şi să scoată dracii.

 

Astăzi, în timpul lecturii devoționale, am ajuns la momentul înrolării celor doisprezece ucenici ai Domnului Isus. (Mi-am dat și un test, încercând să scriu, din memorie, numele celor doisprezece…L-am trecut, însă nu cu notă maximă…) Altceva mi-a reținut însă atenția; motivele pentru care i-a chemat: să-i trimită să propovăduiască, să vindece boli, să scoată draci și să-i aibă cu Sine. Intenționat am lăsat ,,să-i aibă cu Sine’’ la finalul listei. De obicei, este ultimul motiv la care ne gândim.

Poate că este și influența culturii contemporane care pune un accent tot mai apăsat pe ,,a face’’ în detrimentul lui ,,a fi’’. Și totuși, de ce trebuie acordată atenție acestui aspect: să-i aibă cu Sine? Cred că un exemplu al importanței timpului petrecut cu Domnul Isus este reflectat în episodul prinderii Domnului Isus. Știm că Petru merge în urma gărzii care îl escorta pe Domnul Isus către reședința marelui preot și cu ajutorul lui Ioan, se pare, intră și el în curte, alăturându-se unui grup de oameni care stăteau în jurul unui foc. Vă amintiți afirmația lor cu privire la identitatea lui Petru?  „Şi acesta era cu Isus din Nazaret.” (Matei 26:71) Se pare că timpul pe care Petru și ceilalți ucenici l-au petrecut cu Domnul Isus și-a pus amprenta asupra lor.

Știm, de fapt, ce s-a întâmplat cu ucenicii, schimbările care au avut loc în timpul în care au fost cu Domnul Isus. Pe lângă învățăturile primite, aceștia au putut urmări îndeaproape acțiunile Domnului Isus, atât cele petrecute în timp ce era înconjurat de mulți oameni cât și cele petrecute doar în cadrul intim. Apoi a mai fost și puterea spirituală pe care au primit-o, putere delegată tot de către Domnul, celor ce i-au stat aproape. Toate acestea au condus la conturarea unei identități noi pentru acești oameni care, până atunci, erau percepuți în funcție de alte criterii: profesie, naționalism, religiozitate, etc. După timpul petrecut în compania Domnului Isus, în urma evidențelor schimbărilor survenite, au fost percepuți ca ucenici ai lui Isus, ca oameni care, erau cu Isus. Oare ce înseamnă aceasta dacă nu o relație, o legătură sufletească, specială, cu Mântuitorul? Nu am putea spune atunci că această identitate este de fapt creată de relația cu Domnul Isus? Din acest punct poate începe o auto-examinare; Cum sunt perceput de cei din jur? Există în viața mea evidențe ale faptului că sunt cu Isus? Este relația mea cu Domnul una care mă schimbă, care conturează noua mea identitate?

Lui Petru, în jurul focului din curtea lui Caiafa, i s-a părut că această identitate este periculoasă…A resimțit-o ca pe o acuzație și de aceea s-a grăbit să o dezmintă. Abia în jurul focului de pe malul mării Tiberiadei Petru a înțeles ce mult înseamnă a fi cu Isus!

Reflectând asupra acestor lucruri mi-am dat seama că a fi cu Domnul Isus este un privilegiu, este o binecuvântare, este o schimbare, dar este și o asigurare; asigurare că lucrurile vor avea un deznodământ fericit. Pot dezvolta această relație interacționând cu Domnul prin practici spirituale consacrate: citire, rugăciune, reflecție dar și prin ascultare, slujire, examinare și cam tot ce presupune o relație cu o persoană iubită. Deci: să fim cu El!

O chestiune ,,cenușie’’…

ash-wednesday

Suntem la începutul unei noi perioade pregătitoare a întâmpinării sărbătorilor Crucificării și Învierii Domnului Isus. Probabil că unii dintre dvs. au văzut persoane care astăzi au pe frunte un semn al crucii, rezultat prin aplicarea cenușii rezultate în urma arderii frunzelor de palmieri folosite la sărbătoarea Floriilor de anul trecut. Este o tradiție care, se pare, a apărut în secolul 6 și a continuat până astăzi, fără prea mari schimbări în ce privește practica și semnificația.

Credincioșii evanghelici nu au preluat această tradiție și nici nu marchează în vreun fel începutul perioadei de 40 de zile ce ne desparte de sărbătorile amintite. Evenimentele comemorate și pe care noi le numim ,,Paște’’ în amintirea sărbătorii inițiale, sunt foarte  importante în economia mântuirii noastre: Crucificarea și Învierea. În ultimii ani însă, ca o reacție la securalizarea tot mai accentuată a societății, secularizare care desființează în mod agresiv  obiceiuri creștine străvechi, multe biserici evanghelice au început să introducă în practicile lor forme adaptate ale acestor obiceiuri, urmărind mai multe obiective. Câteva dintre acestea ar fi:

  • menținerea unei conștiințe active și informată cu privire la originile și tradițiile creștine,
  • recuperarea unor practici spirituale menite să ajute la dezvoltarea dimensiunii spirituale a existenței credincioșilor,
  • facilitarea proceselor spirituale prin observarea și respectarea perioadelor liturgice.

Chiar și menționarea acestui termen ,,liturghie’’ s-ar putea să-i determine pe unii să respingă ceea ce voi propune în continuare. Țin însă să precizez că înainte de consacrarea termenului ca definiție a ritualului slujbei în bisericile tradiționale (ortodoxe, catolice) el însemna lucrarea oamenilor sau slujbă publică. Nu este greu să înțelegem de ce termenul a fost preluat și folosit în legătură cu slujbele ce fac parte din închinarea credincioșilor. O primă propunere este să acceptăm faptul că termenul este mult mai cuprinzător în semnificația sa și în contextul în care astăzi mulți termeni din vocabularul creștinesc sunt abandonați, să-l folosim fără reticențe în refeririile noastre la practicile ce țin de închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu.

Revenind la practica aplicării cenușii pe frunte, ea implică un simbolism biblic ce are două conotații spirituale importante: efemeritatea și pocăința. Dealtfel, în timpul aplicării cenușii, acestea sunt cele două formule rostite: ,,Amintește-ți că ești țărână și în țărână te vei întoarce!’’ sau ,,Pocăiește-te și crede în Evanghelie!’’ Prima afirmație este inspirată din Geneza 3:19 unde cuvântul rostit de Dumnezeu âp̱âr are atât sensul de cenușă cât și cel de țărână sau praf. Desigur, remarca vine ca urmare a păcatului comis de Adam și Eva și este parte a sentinței pronunțată de Dumnezeu. A doua formulă este o aluzie la forma smeririi ultime, a expresiei disperării care conduce la o pocăință caracterizată de o renunțare a oricărei demnități sau pretenții. Biblia ne oferă câteva exemple notabile a unei astfel de pocăințe, așa cum este Iov (Iov 42:6), Daniel (Daniel 9:3) sau Mardoheu (Estera 4:1).

Aș spune că orice credincios are nevoie de ambele perspective. Este bine să ne aducem aminte de efemeritatea noastră, că suntem ,,străini și călători’’ (1Petru 2:11) și că sfârșitul pelerinajului nostru pe acest pământ ne va aduce în fața lui Dumnezeu. De asemenea, efemeritatea trupului nostru ar trebui să ne determine să ne concentrăm atenția și mai mult asupra sufletului, destinat de Dumnezeu să trăiască veșnic. Pocăința este în egală măsură o înțelegere a efemerității, a dreptății divine, a păcatului omenesc, a sfințeniei lui Dumnezeu, a harului și îndurării divine, dar și a necesității pocăinței, mărturisirii, credinței și sfințirii vieții.

Aceste practici sunt evidențiate cu 40 de zile înaintea ,,Paștelor’’ pentru a indica o altă practică menționată în Sfintele Scripturi și anume observarea acestor ,,etape’’ sau ,, sezoane’’ cu mare încărcătură spirituală. Sfânta Scriptură menționează câteva situații în care cele 40 de zile au reprezentat fie întâlniri speciale cu Dumnezeu, fie perioade de post sever, sau consolidare a credinței. Moise a petrecut 40 de zile pe Muntele Sinai (Exod 24:18), Ilie rezistă unui drum de 40 de zile cu o singură masă, ( 1 Regi 19:8), Domnul Isus se retrage în deșert după botezul Său și postește timp de 40 de zile (Matei 4:2) și petrece 40 de zile pe pământ după înviere  înainte de înălțarea Sa la ceruri (F.A.1:3) Îndrăznesc că afirm că nevoia încorporării unor astfel de perioade în agendele noastre este tot mai acută. Ritmul cotidian, dinamica vieții, nivelarea sezoanelor (era industrială și tehnologică nu recunoaște anotimpurile) face ca atenția noastră față de lucrurile care altă dată erau parte a ritmului obișnuit al vieții, să fie tot mai slabă. Când totul este special nimic nu mai este special. Adesea am auzit, printre credincioșii evanghelici, afirmația: la noi fiecare zi este sărbătoare. Teoretic înțeleg sensul afirmației…Practic însă, observ că fiecare zi este tratată ca zi ,,de lucru’’ nu ,,de sărbătoare’’. De aceea consider că ne-ar fi foarte folositor să abandonăm sloganele pioase și să ne schimbăm atitudinea față de aceste ,,perioade’’, în cazul nostru, perioada fiind numită: ,,Postul Paștelor’’ sau ,,Postul Mare’’. 

Cred că ne-ar fi de folos dacă am trata această perioadă ca o perioadă specială, una de pregătire, de purificare sau de primenire.

O să revin cu sugestii referitoare la lucrurile pe care le-am putea face în această perioadă. Până atunci însă, ar fi bine să ne scuturăm de ,,cenușa’’ ignoranței sau indiferenței și să ne examinăm cu obiectivitate starea, să exersăm credința și să ne fortificăm voința practicând abstinența și disciplina spirituală aplicată atât trupului cât și cugetului.

Să recuperăm ,,De ce?”-urile

Recent am asistat la interacțiunea dintre un copil și bunicul său; copilașul, cu o față angelică, la cei cinci ani ai săi, avea o curiozitate neostoită; ,,De ce’’-urile, livrate în șarje rapide, nu-i lăsau bunicului niciun răgaz. L-am admirat și pe bunic pentru răbdarea dovedită atât în tonul răspunsurilor cât și în eforturile de a găsi vocabularul adecvat unei conversații utile.

În general, ,,de ce-urile’’ sunt asociate cu vârsta copilăriei și avem sentimentul că, pe măsură ce ne maturizăm, ar trebuie să cam scăpăm de ele ca de o meteahnă anacronică. Aș propune însă să nu ne grăbim…Dimpotrivă, poate că ar folositor să dezvoltăm un obicei în a pune mai des această întrebare: ,,de ce?’’ Și aș sugera să ne-o punem nouă mai întâi. O primă suspiciune că acest lucru ar fi necesar am avut-o după ce am citit cartea lui Viktor E. Frankl, Man’s search for meaning. Fie că este vorba despre o pierdere semnificativă, sau o situație de criză intensă, în minte se naște întrebarea: De ce? În măsura în care o persoană găsește răspunsurile satisfăcătoare, găsește și resorturile și resursele depășirii crizei. Aceasta se întâmplă deoarece situația respectivă este integrată într-o perspectivă ce capătă sens și astfel seminficație. Un interviu luat unui autor ce a scris o carte pe tema ,,De ce’’-ului (Ken Costa, Know your Why) mi-a confirmat suspiciunea și chiar mi-a întărit convingerea că adulții trebuie să revină la această întrebare mult mai frecvent și să o folosească într-un exercițiu sistematic al examinării motivațiilor personale. De fapt, teza autorului este aceea că nu doar motivațiile sunt obiectivul acestei investigații ci, într-un mod mult mai cuprinzător, perspectiva asupra ,,chemării’’  personale este cea care va genera o diferență semnificativă atât în atitudine cât și în acțiune.

Acest exercițiu este cu atât mai important cu cât trăim într-o lume foarte fracționată, cu ritm al schimbărilor amețitor, în care competitivitatea generează presiuni formidabile și în care mulți au dificultăți în a fi împăcați cu identitatea lor, aceasta în cazul în care au găsit una. Aproape zilnic întâlnim persoane care se declară nemulțumite de viața pe care o trăiesc și dacă pui întrebarea De ce? vrei primi răspunsuri care au, în cea mai mare parte, legătură cu simptomele (nu câștigă destul, muncesc prea greu, nu sunt respectate, relațiile sunt toxice, etc) dar nu cu esența: nu mai știu cine sunt și de ce trăiesc. Aceasta face ca cei mai mulți să fie obosiți, stresați, dezorientați și descurajați. Este tot mai greu, pentru astfel de persoane să găsească plăcere în ce fac, în relațiile cu cei din jur, în relația cu Dumnezeu, în viață pur și simplu.

Friedrich Nietzsche a spus : Acela care are un ,, De ce?’’ pentru care trăiește, poate suporta aproape orice ,,Cum?’’.  Mărturisirea de credință elaborată la Westminster (1643-1649), în varianta condensată, începe cu întrebarea: Care este scopul suprem al omului? Iar răspunsul este: Scopul suprem al omului este să Îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure în El pentru totdeauna.  Cu alte cuvinte, De ce există omul? Acesta ar fi un De ce? general. În termenii Bibliei, existența omului este marcată de dragostea pentru Dumnezeu și pentru semeni. După cum spune un autor creștin contemporan (Ken Boa, Conformed to His Image), omul trebuie să-L iubească pe Dumnezeu complet, pe sine să se iubească corect, iar pe semeni să-i iubească compasional. Să fim însă convinși și de faptul că existența noastră are și un scop care este în mod exclusiv rezervat persoanei proprii. Aceasta convingere se formează în momentul în care înțelegem și acceptăm că suntem iubiți de Dumnezeu, cunoscuți de El, răspumpărați și chemați la o existență al cărei scop a fost stabilit de Dumnezeu încă de la naștere și care are o semnificație ce transcende viața pământească. Nu demult am auzit din nou istoria lui Edward D. Kimball, învățătorul de Școală Duminicală care a avut un rol determinant în convertirea lui D.L. Moody. Un învățător credincios chemării sale care a avut un puternic impact asupra vieții celui care avea să devină unul din cei mai cunoscuți predicatori. Am putea spune că fiecare a avut rolul său și Dumnezeu a fost onorat prin slujba fiecăruia, chiar dacă chemarea fiecăruia a fost diferită de a celuilalt.

Așadar, De ce? De ce mă simt așa cum mă simt? De ce sunt nemulțumit? De ce sunt apatic? De ce îmi este frică? De ce nu găsesc motivație să fac ce mi-a fost încredințat? De ce…?

Același autor, Ken Costa, propune câțiva pași pe care am putea să-i facem atunci când ne înpotmolim și trebuie să recurgem la exercițiul examinării prin agasante De ce?-uri:

1. Consideră situația în detalii.  Întreabă tot ce ai de întrebat, întoarce situația pe toate părțile.

2. Consultă persoane competente. O pereche suplimentară de ochi pot vedea detalii surprinzătoare. O privire obiectivă nu poate decât să ajute în evaluarea situației.

3. Clarifică descoperirile. Analizează din nou rezultatele, stabilește importanța fiecăruia, determină acțiunile, creionează strategia.

4. Consolidează-ți convingerile. Chiar dacă nu voi descoperi oportunități noi, sau informații noi, exersează-ți credința…care este o încredere în lucruri nevăzute.

De ce? Pentru că suntem făcuți pentru mult mai mult decât ne oferă lumea actuală…Pentru că viața promisă de Domnul Isus este ,,din belșug’’. Pentru că încă nu știm cum va fi, dar suntem asigurați că atunci când El va reveni, vom fi ca El!

 

 

 

 

 

 

* Imaginea este preluată de aici: http://www.c2cjournal.ca/wp-content/uploads/2009/11/74DVuy43lK.jpg

O bucurie risipita

Fratele ,,mai mare”

Oare ce se întâmplă? O fi murit bătrânul tată? Dar parcă nu sunt bocete ci strigăte de bucurie? Muzică? Doar nu s-o fi întors destrăbălatul acela și a transformat și casa părintească în loc de petrecere? Dar cum de-i îngăduie tatăl din nou toanele? De fapt, e de mirare? Auzi, să-i dea parte de moștenire când încă nici nu murise…Dar uite un servitor…Hei? Ia vino! Ce se întâmplă? Servitorul, agitat, cu un zâmbet larg, cu un vas mare în brațe, se oprește din alergat și spune: este petrecere! S-a întors cel pe care îl credeam mort! Și apoi își continuă alergarea!

Mărind cadența pașilor și mestecându-și cuvintele în barbă intră în curtea plină de oameni, animată într-o forfotă generalizată și se opri în prag, acolo unde bătrânul tată, într-un veritabil extaz, saluta și invita la ospăț pe toți cei ce se apropiau de ușă: Veniți, veniți, cel pe care-l credeam mort a înviat, s-a întors… Acolo, în fața pragului, în fața tatălui, auzind și el invitația, picioarele s-au înțepenit…un sentiment de repulsie, înlocuit rapid de unul de ură, alergat și el din urmă de unul de nedreptate, amestecat cu unul de auto-compătimire, dând naștere unui curaj de care nu se crezuse în stare, se uită în ochii largi și umezi ai tatălui: Iată, eu îți slujesc ca un rob, de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca…şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.”

Cu siguranță recunoaștem episodul. Mai greu este să ne recunoaștem în acest episod. În timp ce nu avem prea mari probleme în a ne identifica cu fiul cel mic, cel răzvrătit, rătăcitorul reabilitat, cu fiul cel mare ne este mult mai greu să ne identificăm. Aceasta pentru că dezaprobăm atitudinea sa și ne desolidarizăm de astfel de ieșiri care reflectă răutate, egoism și lipsă de respect.Dacă am reflecta însă la substraturile acestei reacții s-ar putea să descoperim mai multe lucruri nu doar în ce-l privește pe el dar și în ce ne privește pe noi.

Kenneth Bailey, biblicistul care a petrecut peste 40 de ani în cultura răsăriteană căutând să înțeleagă impactul cuvintelor Mântuitorului în comunități care au fost cât mai puțin afectate de modificările culturale aduce se modernitate, oferă o imagine mult mai amplă a reacției fratelui mai mare. Potrivit descoperirilor sale, obiceiul locului, din acele vremuri, impunea ca moștenitorul tatălui, respectiv întâiul născut, să îndeplinească rolul de gazdă și să fie reprezentantul tatălui în primirea oaspeților. Admițând că bucuria tatălui la revederea fiului rătăcitor a fost atât de intensă încât nu a mai zăbovit în declanșarea petrecerii, fiind un gest spontan și fără o pregătirea prealabilă care să ofere fiului cel mare posibilitatea de a-și îndeplini rolul de gazdă, refuzul acestuia de a intra atunci când este invitat reflectă nu numai lipsă de respect față de invitați, dar și dispreț față de tatăl său. (Poet and Peasant and Through Peasant Eyes: A Literary-Cultural Approach to the Parables in Luke)

Lucrurile merg chiar mai departe. Atitudinea acestui om reflectă angoase și frustrări care tulburau întreaga sa ființă și care, în mod evident, nu erau doar reacții de moment, ci trăiri cronicizate care l-au adus la această incapacitate de a se bucura și de a fi părtaș emoțional la experiența tatălui. Stările lui merită investigate pentru că adesea sunt stările noastre.

Trebuie să recunosc că nu o dată m-am purtat asemenea acestui frate mai mare. Chiar dacă am disimulat mai bine decât a făcut-o el, trăirile au fost aceleași. Chiar dacă nu am înțeles complexul de emoții și perspectivele implicate, reacțiile exterioare au fost aceleași. Henry Nouwen descrie astfel aceste trăiri: ,,Când ascult cu atenție la cuvintele cu care fiul cel mare își atacă tatăl – auto-îndreptățire, auto-compătimire, invidie, aud o plângere mult mai adâncă. Este acea plângere care vine dintr-o inimă care simte că niciodată nu a primit ce i se cuvenea. Este acea plângere exprimată în nenumărate forme, mai mult sau mai puțin subtile, formulând o fundație a resentimentelor umane. Este plângerea care țipă: ,,Am încercat din greu, am muncit atât de mult, am făcut atâtea și cu toate astea nu am căpătat ceea ce alții primesc atât de ușor. În această rostită sau nerostită plângere îl recunosc pe acest fiu mai mare în mine însumi. Adesea mă suprind plângându-mă de mici respingeri, mici impoliteți, mici neglijențe. Din nou și din nou descopăr în mine acel murmur scâncitor, acea cârtire plângăcioasă care mă încătușează și continuă să mă țină legat chiar și împotriva voinței mele’’. ( Henry Nouwen – The Return of The Prodigal Son)

Trăirile experimentate de fiul cel mare sau de Nouwen sunt mai comune decât ne place să admitem. În cartea Psalmilor, Asaf, exprimă și el aceleași sentimente: gelozie, invidie, nedreptate, auto-compătimire. (Psalmul 73) Ceva îmi spune că nu sunt singurele persoane care s-au confruntat cu astfel trăiri. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost ușor, nu să identific aceste emoții ci să admit că le-am experimentat eu însumi. La fel ca cei amintiți mi-am plâns adesea de milă, m-am simțit neîndreptățit, neînțeles…neiubit. Uneori am exprimat aceste sentimente și așa cum se întâmplă cel mai adesea, am făcut-o chiar față de persoanele care mi-au arătat dragostea lor. De obicei cu aceste persoane îndrăznim să ne manifestăm nemulțumirea pentru că tocmai ele față de ele ne simțim mai dezinhibați și nici măcar nu ne dăm seama că lor le producem cele mai adânci răni.

Nouwen mai atrage atenția asupra unui aspect: ,,Atunci când îmi exprim plângerile cu speranța de trezi milă și a obține satisfacția pe care mi-o doresc atât de mult, rezultatul este întotdeauna, opusul a ceea ce am încercat să dobândesc. Este greu să trăiești cu unul care se plânge mereu și foarte puțini oameni știu cum să răspundă unei persoane care se auto-respinge. Tragedia este, adesea, că plângerea, odată exprimată, conduce tocmai la ceea ce produce cea mai mare teamă: respingere’’. Nu este așadar de mirare că în astfel de situații ajungem într-un cerc vicios: ne plângem că nu suntem acceptați sau iubiți și nu facem altceva decât să ne facem tot mai respingători, respingându-i prin nemulțumirea, frustrarea, acreala noastră tocmai pe cei care ne iubesc. Fratele cel mare și-a refuzat de fapt bucuria pe care putea să o experimenteze în casa tatălui, cea după care tânjea fiul ajuns în ,,țara îndepărtată’’. Cu toate că era sub același acoperiș, condamnând plăcerile pe care presupunea că le-a urmărit fratele său mai tânăr, a ajuns să condamne legitima plăcere a de a avea un tată generos și iubitor.

Această constatare mă duce cu gândul la o altă pildă a Domnului Isus, cea în care un gospodar își angajează ajutoare pentru a-și lucra via. Ieșind în câteva rânduri în piață își recrutează ajutoarele și negociază plata pentru munca depusă. La terminarea lucrului îi plătește pe ultimii veniți cu aceeași sumă negociată cu primul grup de lucrători. Aceasta îi scandalizează pe aceștia pentru că se consideră nedreptățiți și își exprimă protestul lor. Domnul Isus pune însă în gura gospodarului o interogație care ar trebuie să ne de-a de gândit: ,,Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sînt bun’’? (Matei 20:1-16) Nu este oare aceasta adevărat problemă a trăirilor noastre? Cu cumva ne-am antrenat ochiul într-un mod vicios, să privească exacerbând meritele proprii și minimalizându-le pe ale celorlalți? În fond și la urma urmei, ambii fii consideră că ,,li se cuvine’’ moștenirea tatălui. Unul, cel tânăr, își exprimă pretenția în mod direct, neprotocolar, abraziv, abrupt, cel de a-l doilea, cel mare, o interioarizează, o procesează, insistând asupra ei, deformându-și atât percepțiile cât și valorile. Rezultatul? Resentimente oprimate dar cu rădăcini adânci, care au copleșit orice ,,lăstar’’ al bucuriei.

Ce imagine tristă: un frate întors dintr-o ,,țară îndepărtată’’, unul despre care se credea că este mort, sărbătorit de un tată care, cu doar câteva ceasuri mai devreme, se stingea de dorul după un fiu pierdut, caută să-și împărtășească bucuria dar se lovesc de răceala brutală, acră, a unei inimi care iubindu-se într-un mod bolnăvicios pe sine a ajuns să nu mai poată iubi pe nimeni altcineva. Deși fusese mereu sub același acoperiș cu un tată iubitor, era mereu dus pe tărâmuri străine, mânat de sentimente rebele și violente. În casă era bucurie, în curte era agitație…în ușă era înțepenire…Un fiu se întorsese, străbătuse distanțe abisale, altul era încătușat într-un refuz glacial…Diferența este una de perspectivă, de ,,ochi’’. Fiul tânăr văzuse un tată generos și iubitor…fiul mai mare se văzuse doar un tată drept și intransigent. Fiul mai mic se văzuse nevrednic și căuta milă, cel mare se vedea merituos și căuta compensație.

În fața acestor perspective mă gândesc cu înfiorare de câte ori m-am purtat ca acest fiu mai mare. Mi-am evaluat virtuțile și am așteptat recompense pe măsură. Mi-am refuzat bucuriile imediate plângându-mă de situații imaginare, fără să fac măcar efortul de a-mi verifica percepțiile. De câte ori nu m-am considerat nedreptățit pentru că am considerat că am dreptate, sau respins, considerând că merit acel loc? De câte ori nu nu i-am reproșat lui Dumnezeu că nu sunt tratat așa cum merit, uitând că ceea ce merit eu a fost suportat de Fiul Său. Ce mi se pare și mai interesant este faptul că adesea străbatem uriașa distanță dintre ,,țara îndepărtată’’ către ,,casa părintească’’ pentru ca apoi să ieșim la câmp și rămânem înțepeniți în ușă, fără bucurie, plini de remușcări, de frustrări și resentimente. Soluția pentru deblocare este harul. Abia înțelegând și acceptând ce înseamnă a fi cu Tatăl și a te bucura de El va putea aduce vindecare de toate acele angoase și amărăciuni. Vindecarea aceasta presupune o exersare susținută a privirii, ațintind-o asupra lui Hristos, cea mai concretă expresie a harului, până la punctul în care vedem nu doar ,,bine’’ ci și ,,Binele’’ ce ni s-a oferit.

Pribegi în țări străine

The prodigal son

 

Revin astăzi la Fiul Risipitor cu o meditație mai scurtă, care se referă la perioada petrecută de  fiul aventurier în țara îndepărtată.

Plecat să-și trăiască viața ,,pe cont propriu’’ să-și facă un nume, să experimenteze, să guste din plăcerile vieții, să ,,trăiască viața’’ ajunge la faliment, ajunge ,,să moară”. Falimentul tânărului este prezentat de Domnul Isus într-o imagine care, cu siguranță, i-a scandalizat pe cei din audiență: tânărul a ajuns îngrijitor la porci, tânjind după hrana acestora. Pentru audiența evreiască, aceste animale erau necurate și era de neconceput ca un evreu să fie asociat cu ele, indiferent de forma în care s-ar fi întâmplat aceasta. Prin chiar această asociere, Domnul Isus le atrage atenția asupra dramatismului situației acestui fiu risipitor, dramatism față de care, din păcate, cei mai mulți reacționează invocând spiritul dreptății nu al compasiunii.

Într-o cultură teologică care recompensează neprihănirea și amendează fărădelegea, comentariile față de această situație erau probabil ceva în genul: Așa îi trebuie! E clar: Dumnezeu l-a pedepsit pentru neobrăzarea lui! Cine a mai auzit ca un fiu să-și ceară moștenirea cât tatăl mai este încă în viață? Mai că nu i-a zis: Mori odată! Uite că Dumnezeu nu doarme, i-a dat ce-a meritat.Probabil că Domnul Isus a mizat pe aceste reacții pentru a ,,construi’’ climatul propice detonării adevăratei bombe: reacția tatălui la întoarcerea fiului.

Până atunci însă, să mai privim la viața acestui fiu risipitor în care sunt reflectate trăiri pe care puțini le recunosc și mai puțini le mărturisesc și chiar și mai puțini se pocăiesc de ele, ajungând să experimenteze o necesară restaurare. Fără ea, experiența rătăcirii, continuă, risipirea adâncindu-se cu fiecare clipă petrecută ,,departe de casă’’.

Autorul cărții menționate în prima meditație face o descriere penetrantă a situației ,,risipirii’’ din ,,țara îndepărtată’’:

,,Ce s-a întâmplat cu fiul în țara îndepărtată? Dincolo de toate consecințele de oridin material sau fizic, care sunt consecințele interne ale părăsirii casei părintești? Secvențialitatea evenimentelor este destul de previzibilă. Cu cât plec mai departe de locul unde se află Dumnezeu cu atât este mai dificil să au vocea care mă dezmiardă ca ,,preaiubit’’ și cu cât aud acea voce mai puțin cu atât sunt mai prins în mreaja puterii manipulative a lumii. Se întâmplă ceva de genul: nu mai sunt sigur că mai am siguranța casei și îi observ pe ceilalți care par o duce o viață mai bună decât a mea. Mă mir cum reușesc ei să obțină ce au. Încerc din greu să mă fac plăcut, să ating succesul, să fiu recunoscut. Când eșuez, mă îngrijorez că alții vor fi geloși și mânioși față de mine. Devin suspicios și defensiv și se accentuează teama că nu voi obținea ceea ce îmi doresc atât de mult sau voi pierde chiar și ceea ce am. Prins în această încâlceală de nevoi și dorințe ajung să nu-mi mai cunosc propriia motivație. Mă simt victmizat de mediul în care trăiesc și neîncrezător în ceea ce spun sau fac ceilalți. Întotdeauna alert, îmi pierd libertatea interioară și încep să împart lumea în cei care sunt de partea mea sau împotriva mea. Mă întreb dacă îi mai pasă cuiva cu adevărat. Încep să caut validări ale suspiciunilor mele și oriunde ajung le văd și spun: Nu poți avea încredere în nimeni! Și atunci mă întreb dacă m-a iubit cineva vreodată cu adevărat. Lumea din jurul meu se întunecă. Inima devine grea. Trupul este plin de amărăciune. Viața mea își pierde sensul. Ajung un suflet pierdut’’.

În fața acestei reflecții mă întreb câți dintre noi au trecut, fie chiar și episodic, prin astfel de experiențe? Mă întreb câți încă mai pribegesc în țări îndepărtate îndoindu-se că sunt iubiți de Tatăl care încă așeaptă în poartă cu ochii ațintiți în zare…Să nu risipim ocazia. Suntem iubiți, dacă nu de lume, cu siguranță de Tatăl, atât de mult încât și-a trimis fiul preaiubit în căutarea noastră.

Promisiuni cu efect declanșat la înviere.

iStock_000004153022Small

Privirea pe care noi o aruncăm acum asupra evenimentului învierii este una retrospectivă. Privim în urmă la un eveniment consumat și îl întoarcem pe toate părțile, pentru a extrage încurajări, învățăminte, sau îndemnuri. Nouă ne este acum mai ușor să vorbim despre înviere decât le-a fost celor care au asistat la moartea Domnului Isus și la îngroparea Lui. Eu au văzut trupul așezat în mormânt, au văzut sigiliul roman, au văzut garda așezată să păzească mormântul. Este impresionant însă faptul că atunci când Domnul Isus vorbește cu cei doi ucenici plecați către Emaus, în aceștia ardea inima în fața dovezilor că învierea nu era basm ci o promisiune împlinită.

În discursul de rămas bun, descurs redat în Evanghelia după Ioan (cap.14-17), Domnul Isus îi anunțase pe ucenici că se va întâmpla un lucru neobișnuit, chiar și pentru ei, care asistaseră la atât de multe minuni:,,Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi’’. Ioan 14:19

Anunțând despărțirea de ei, prin moarte și revederea lor, prin înviere, Domnul Isus face și câteva promisiuni cu privire la viitorul ucenicilor și al relației lor cu Mântuitorul:

,,Adevărat, adevărat, vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe cari le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decît acestea; pentru că Eu mă duc la Tatăl şi ori ce veţi cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul’’. Ioan 14:12-13

,,În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sînt în Tatăl Meu, că voi sînteţi în Mine, şi că Eu sînt în voi’’.Ioan 14:20

,,Când va veni Mîngîietorul, pe care -L voi trimete de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede dela Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Şi voi deasemenea veţi mărturisi, pentru că aţi fost cu Mine de la început’’. Ioan 15:26-27

Așadar, ucenicii Domnului Isus, după moartea și învierea Sa, vor face lucrări mari, vor cunoaște comuniunea spirituală cu Tatăl și Fiul și vor mărturisi dragostea și lucrările Domnului Isus. Când Domnul Isus își asigură ucenicii că vor face lucrări mai mari decât ale Sale, este destul de dificit de imaginat că se poate întâmpla așa ceva. Dacă ne gândim la noi înșine și avem o imagine sănătoasă cu privire la noi înșine, ne este chiar mai greu să considerăm această promisiune ca fiind una ce ne vizează. Nu ne vedem făcând vindecări, înmâlțind pâini…înviind morți…Ce să mai spunem de a sfârși murind pe cruce?

Cred că Domnul Isus este însă foarte clar la ce fel de lucrări se referă: acele lucrări care îl proslăvesc pe Tatăl. Ce înseamnă a proslăvi? A ridica în slăvi, a lăuda, a atrage atenția asupra cuiva în mod apreciativ. Cu alte cuvinte, așa cum Domnul Isus a atras atenția nu asupra Sa însuși, ci asupra Tatălui, așa promite Domnul Isus că se va întâmpla cu oricine crede în El. Din acest punct de vedere, credincioșii din toate veacurile au ocazia să-L proslăvească pe Tatăl, până la capătul pământului, o misiune începută de apostoli și continuată de fiecare generație de credincioși.

A doua promisiune vizează cunoașterea care va conduce la o comuniune spirituală specială. Domnul Isus avea în vedere o legătură strânsă, o unire tainică, o coeziune intimă a ucenicilor cu Tatăl și Fiul, una care să reflecte comuniunea existentă în Sfânta Treime. Unii teologi cred că în această afirmație este vorba despre o ,,uniune’’, în care toți se contopesc într-o singură esență. În ce mă privește, eu cred că este vorba, mai degrabă, de o comuniune în care fiecare parte se bucură de cealaltă și produce bucurie celeilalte părți. Două persoane pot locui sub același acoperiș, pot mânca la aceeași masă, pot dormi în același pat și nu experimentează această bucurie, nu experimentează comuniunea. Ori de câte ori recunoaștem comuniunea Tatălui și a Fiului și căutăm să participăm în ea, vom fi făcuți părtași într-o relație specială cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Pentru aceasta este însă nevoie de deschiderea noastră, supunerea noastră și sensibilitatea față de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Când credincioșii vor avea parte de experiențele amintite, a treia promisiune este o consecință a celorlalte două: vor deveni martori ai existenței, jertfei, învierii și lucrării Domnului Isus. Este o promisiune care, evident, se împlinește după înviere, și mai evident, după momentul în care Duhul Sfânt devine o prezență nemijlocită în viața ucenicilor. Priviți la reacțiile ucenicilor față de învierea, imediat după producerea evenimentului și chiar după arătarea Domnului Isus: temători, șovăielnici, dezorientați…Așa cum suntem și noi adesea. Promisiunea Domnului Isus s-a înmplinit însă și șovăielnicii ajung să moară pentru convingerile lor, temătorii să proclame cu îndrăzneală, dezorientații să descopere o viziune clară asupra vieții și destinului lor.

Toate aceste promisiuni sunt valabile și pentru noi! Nu trebuie decât să le facem loc în experiența noastră cotidiană. Dacă vom monitoriza cu atenție viața noastră vom observa ca apar nenumărate ocazii în care putem alege voia lui Dumnezeu și prin actul ascultării îl vom onora și proslăvi. De asemenea, prin cultivarea unei conversații susținute cu Sfânta Treime, mediată de Duhul Sfânt, Cuvântul Inspirat, rugăciune, meditație, solitudine și tot ceea ce ne ține conectați cu El, vom ajunge să-L cunoaștem tot mai mult pe Dumnezeu și să experimentăm viața veșnică (Ioan 17:3) Această viață va fi, cu siguranță, observată de cei din jur și va fi cea mai bună mărturie posibilă a naturii, vieții și lucrării Domnului Isus.

Învierea de fiecare zi

Resurrection

Discutând cu prietenul meu Daniel Brânzei și ajungând la subiectul învierii, în schimbul de idei pe care l-am avut mi-a sugerat titlul potrivit pentru această meditație. Lecturarea rândurilor care urmează vă vor convinge, sper eu, de justețea acestui titlu.

De cele mai multe ori, atunci când creștinii se gândesc la înviere, au în vedere fie evenimentul sărbătorit în fiecare an, și de aceea aruncă o privire retrospectivă asupra lui, fie evenimentul ce se va petrece în viitor, la întoarcerea Domnului Isus Hristos. Este foarte adevărat, este un eveniment care va avea loc și pe care Sfânta Scriptură îl descrie în paginile ei. (1Corinteni 15:52, 1Tesaloniceni 4:16) Prea puțin se vorbește însă despre efectul învierii Domnului Isus asupra credinciosului în prezent.

Apostolul Pavel face referire, în câteva rânduri chiar, la alternanța moarte/viață în Hristos: ,,Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El…’’ (Romani 6:8) ,,Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu’’. (Coloseni 3:3) ,,Adevărat este cuvîntul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El’’. (II Timotei 2:11) El folosește chiar și o imagine sugestivă: ,,Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă’’. (Romani 6:4) Este, cred eu, destul de clar faptul că apostolul nu se gândea doar la învierea viitoare, ci și la o experiență prezentă.

Poate că lucrurile îmbracă o formă abstractă, însă experiența este cât se poate de reală. Ceea ce pentru mulți funcționează doar ca o metaforă, pentru unii este o experiență reală și chiar experiența Apostolului Pavel demonstrează acest lucru. Pe vremea când era cunoscut ca Saul din Tars, discipol al lui Gamaliel, fruntaș religios cu aspirații înalte, considera istoria învierii ca fiind o încercare frauduloasă de a promova o minciună legată de identitatea lui Isus din Nazaret. Pornit către Damasc pentru a pune capăt șarlataniei, are parte de o experiență ce modifică radical viața sa. ( F.A. 9:1-22) Experiența sa conține câteva elemente ce trebuie să ne dea de gândit.

În primul rând, Saul, pornit cu convingerea că Isus din Nazaret era un impostor, se întâlnește cu Cel pe care îl credea mort și conversează cu El așa cum o făcuse cu orice altă persoană în viață. În al doilea rând, experiențe aceasta îl aduce pe Saul la convingerea că viața și credința sa de până atunci aveau nevoie de o transformare și pe lângă schimbarea numelui său în Pavel, propovăduirea sa se modifică și ea radical.

Un alt nivel, mult mai profund, al acestei experiențe este puterea învierii spirituale și noua viața în Hristos. Ceea ce s-a întâmplat în urma acestei întâlniri îl face pe Pavel să dorească și mai mult din această nouă viață: ,,Şi să -L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui’’[…]. (Filipeni 3:10) Această experiență a învierii continuă în viața lui Pavel până la punctul în care, Saul, era mort cu totul și Pavel era viu, dar era chiar mai mult decât atât: ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine’’. (Galateni 2:20) Cu alte cuvinte, Saul a murit acolo pe drumul Damascului, întâlnindu-se cu Cel pe care îl credea mort și se dovedește a fi viu, dar din praful drumului s-a ridicat Pavel, cel în care se dezvolta acum viața Celui Înviat.

În această viață valorile lui Pavel sunt altele decât ale lui Saul, scopul lui Pavel este diferit de cel al lui Saul și destinul lui Pavel este cu totul altul. Iată o perspectivă care se aplică fiecărui creștin care privește învierea nu doar ca sărbătoare a unui eveniment trecut sau ca anticipare a unui fenomen viitor ci ca experiență prezentă. În prezent, crezând în jertfa Domnului Isus și îmbrățișând vestea învierii Lui, permițând Duhului Sfânt să convertească aceste realități în experiențe personale, noi am trecut atât prin experiența morții cât și a învierii. De acum, viața noastră ,,ascunsă’’ cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3:3) este o viață asupră căreia moartea nu mai are nici un efect, iar perspectiva este veșnicia. Desigur, biologic vorbind, avem un trup care îmbătrânește, suferă, moare…Spiritual, sufletește, însă, ne înnoim cu fiecare clipă, ,,înviem’’ din moartea zilnică a omului vechi, către un om nou, creatură nouă în Domnul Isus Hristos.

Ca oameni ce experimentează învierea, avem o perspectivă diferită asupra vieții prezente și viitoare. Ca oameni care experiementează învierea avem preocupări diferite, bucurii diferite, satisfacții diferite, pentru că trăim o viață diferită, o viață nouă, o viață cerească…Să ne bucurăm așadar de acest mare dar, ca niște oameni care au trecut din moarte la viață, adevărată viață și această experiență poate fi una zilnică.

Editura Casa Cărţii

Împreună slujitori ai Cuvântului

pe scara Cerului

pentru ca dragostea lui Dumnezeu invinge atractia gravitationala...

Chibzuieli

Să stăm strâmb şi să chibzuim drept:

Marius Cruceru

...fără cravată

Persona

Blog of Danut Manastireanu

LeadershipConneXtions

Theology, Spirituality, Leadership, Communication