Să nu risipim întoarcerile…

 Rembrandt van Rijn The return of the prodigal son- The Hermitage, St. Petersburg


Rembrandt van Rijn
The return of the prodigal son- The Hermitage, St. Petersburg

Cu ceva timp în urmă un prieten mi-a oferit o carte scrisă de unul din autorii mei preferați: Henri Nouwen. Cartea este o meditație pe marginea pildei ,,Fiului Risipitor’’, pornind de la celebra pictură a lui Rembrandt și intersectând experiența personală cu cea a pictorului și a personajelor pildei.

Lecturarea cărții s-a dovedit a fi nu numai un exercițiu plăcut dar și o provocare la o examinare a propriei înțelegeri și experiențe a acestei imagini a dragostei lui Dumnezeu. De obicei, în mediul credincioșilor evanghelici, la această pildă se face referire în contextul evangheizării, al experienței convertirii sau, în cazuri mai rare, atunci când intervine osificarea în legalism și asocierea se face în acest caz, așa cum este normal, cu fiul cel mare. Privind mai îndeaproape la anumite elemente, am ajuns la concluzia că semnificația acestei pilde poate oferi aplicații cu utilizare mult mai amplă și cu o frecvență mult mai susținută.

Voi recapitula istoria oferită de Domnul Isus, fragment cu fragment, și pe măsură ce voi înainta voi face și câteva observații asupra unor elemente ale acestei întâmplări care, nu trebuie uitat, era aproape de neconceput în realitatea acelor locuri și timpuri, dar se petrece cotidian în contextul contemporan, încercând să identific elementele în care experiența noastră ne asociază cu aceste personaje.

„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată’’.

Tatăl a doi fii este abordat de cel mai tânăr dintre fii cu o cerere neobișnuită și nemaiîntâlnită: să-și primească partea de avere. Un asemenea lucru, așa cum notează și Kenneth Bailey, un cercetător al Scripturilor care a petrecut 15 ani în satele izolate din Orientul Apropiat, pentru a capta cultura din timpul Domnului Isus, era cu totul neobișnuit. Cultura locului permitea împărțirea moștenirii la moartea tatălui și fiul cel mai mare, întâiul născut, era cel care dispunea, în calitate de moștenitor principal, executarea acestor operațiuni.

Având în vedere acest aspect, practic, fiul cel mic, îi comunică tatălui său că este timpul să moară. Chiar dacă nu îi dorea moartea, dorința de a primi ceea ce credea că i se cuvine era mai puternică de aceea de a-și vedea tatăl în viață. De fapt, îndată ce primește ceea ce a cerut, convertește totul în bunuri mobile, probabil bani și pleacă departe de casă.

O să fac câteva observații la acest punct. În primul rând, acest tânăr impetuos, este frământat de neliniști și dorințe care demonstrează starea sa de nemulțumire față de starea existentă acasă. De la această nemulțumire pornește planul său care este de cele mai multe ori, planul nostru al tuturor: voi rezolva lucrurile pe cont propriu. Este ceea ce au făcut Adam și Eva și este ceea ce facem și noi aproape în fiecare zi.

Nemulțumiți de starea curentă, de casa în care locuim, de oamenii care ne înconjoară, de lucrurile pe care le avem, de statutul pe care îl avem, de prețuirea ce ne este oferită, îi cerem lui Dumnezeu, partea de moștenire și îl eliminăm din soluție. Vrem doar ceea ce credem noi că putem folosi și în rest…o luăm pe cont propriu.Cu alte cuvinte, îl vrem pe Dumnezeu cât mai departe dacă nu cumva…mort.

Domnul Isus ne spune că acest tânăr, nu după multe zile, a strâns totul și a plecat într-o țară îndepărtată. În grabă, atras de perspectiva pe care și-o imaginase, iluzorie, cel puțin la acest punct, tânărul împachetează totul, luând acest capital ca punct de pornire al unei noi vieți și punând o distanță apreciabilă între el și familia sa, între trecutul și viitorul său, între rutină și aventură, între familiar și necunoscut.

Nu vi se pare cunoscut scenariul? Adam și Eva vă sună familiar? Dar propria experiență? Nu regăsiți nici un elemnt comun? Așadar, independență, autodeterminare, iluzii, dorința succesului imediat, plăcerile…aspecte care se regăsesc în viața noastră și în care ne regăsim fiecare. El ne determină să ,,strângem totul’’ și să plecăm către tărâmuri noi, necunoscute, dar tot mai departe de casă și mai ales, departe de Dumnezeu. Unde ești astăzi? Ești ,,acasă”, în brațele tatălui, bucurându-te cu El?

Va urma…

Advertisements

3 Responses to Să nu risipim întoarcerile…

  1. Florian says:

    Imaginea lui Adam si Eva este mai mult decat familiara este personala. Multumesc Sorin.
    “Sa nu ne risipim intoarcerile” este un titlu provocator. Pierdem sublimul pildei cand o indreptam inspre altii si nu ne regasim noi insine intr-o intoarcere continua in Bratele Tatalui.

  2. Faptul dureros şi realitatea cumplită care stau la baza cererii nefireşti a fiului risipitor nu le constituie, în primul rînd, plăcerea unui vîntură-lume pentru un fel de amor al întîmplării, nu reprezintă neapărat o intenţie lucidă, dar de aruncare nelucidă, a unei persoane în necunoscut, ci grozăvia desprinderii propriei părţi din moştenirea la care fiul avea vocaţie succesorală însemna, defapt, dorinţa şi intenţia acestuia de rupere, de DESPĂRŢIRE DEFINITIVĂ faţă de tatăl său, PERSOANĂ superioară faţă de care era dependent fundamental, dar de care se golise pe de-antregul pe dinăuntru.
    Apucătura fiului evocă o stare gravă la care se putea ajunge, de ALIENARE ieşită din comun a progeniturii în raport de legătura nesubstitutivă şi imuabilă de rudenie, de sînge, de neam, pe care o avea cu tatăl său şi în raport de legătura consangvină pe care o avea cu fratele său, legături din care un descendent nu ar putea ieşi niciodată şi nici nu ar trebui să iasă.

    Este o încercare a fiului, evident, nereuşită de a ieşi din relaţii indisolubile constitutiv, dar şi o demonstraţie de forţă a lui Dumnezeu cu privire la anormalitatea unei atari încercări de a răsturna legităţile instituite de Sine.

    Este un paradox uman : îndepărtarea faţă de cel pe care-l iubeşti şi fără de care nu poţi trăi.

    Într-adevăr, cererea fiului reprezintă şi o stare periculoasă de ştiinţă, care a generat-o pe cea dornică de cunoştinţă, dar care finalmente a dizolvat-o pe cea de conştiinţă.
    (Tot de intrarea omului într-o stare de ştiinţă, după care s-a dorit intrarea într-o stare de cunoştinţă, a ţinut şi căderea adamică)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Editura Casa Cărţii

Împreună slujitori ai Cuvântului

pe scara Cerului

pentru ca dragostea lui Dumnezeu invinge atractia gravitationala...

Chibzuieli

Să stăm strâmb şi să chibzuim drept:

Marius Cruceru

...fără cravată

Persona

Blog of Danut Manastireanu

LeadershipConneXtions

Theology, Spirituality, Leadership, Communication

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

%d bloggers like this: