O bucurie risipita

Fratele ,,mai mare”

Oare ce se întâmplă? O fi murit bătrânul tată? Dar parcă nu sunt bocete ci strigăte de bucurie? Muzică? Doar nu s-o fi întors destrăbălatul acela și a transformat și casa părintească în loc de petrecere? Dar cum de-i îngăduie tatăl din nou toanele? De fapt, e de mirare? Auzi, să-i dea parte de moștenire când încă nici nu murise…Dar uite un servitor…Hei? Ia vino! Ce se întâmplă? Servitorul, agitat, cu un zâmbet larg, cu un vas mare în brațe, se oprește din alergat și spune: este petrecere! S-a întors cel pe care îl credeam mort! Și apoi își continuă alergarea!

Mărind cadența pașilor și mestecându-și cuvintele în barbă intră în curtea plină de oameni, animată într-o forfotă generalizată și se opri în prag, acolo unde bătrânul tată, într-un veritabil extaz, saluta și invita la ospăț pe toți cei ce se apropiau de ușă: Veniți, veniți, cel pe care-l credeam mort a înviat, s-a întors… Acolo, în fața pragului, în fața tatălui, auzind și el invitația, picioarele s-au înțepenit…un sentiment de repulsie, înlocuit rapid de unul de ură, alergat și el din urmă de unul de nedreptate, amestecat cu unul de auto-compătimire, dând naștere unui curaj de care nu se crezuse în stare, se uită în ochii largi și umezi ai tatălui: Iată, eu îți slujesc ca un rob, de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca…şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.”

Cu siguranță recunoaștem episodul. Mai greu este să ne recunoaștem în acest episod. În timp ce nu avem prea mari probleme în a ne identifica cu fiul cel mic, cel răzvrătit, rătăcitorul reabilitat, cu fiul cel mare ne este mult mai greu să ne identificăm. Aceasta pentru că dezaprobăm atitudinea sa și ne desolidarizăm de astfel de ieșiri care reflectă răutate, egoism și lipsă de respect.Dacă am reflecta însă la substraturile acestei reacții s-ar putea să descoperim mai multe lucruri nu doar în ce-l privește pe el dar și în ce ne privește pe noi.

Kenneth Bailey, biblicistul care a petrecut peste 40 de ani în cultura răsăriteană căutând să înțeleagă impactul cuvintelor Mântuitorului în comunități care au fost cât mai puțin afectate de modificările culturale aduce se modernitate, oferă o imagine mult mai amplă a reacției fratelui mai mare. Potrivit descoperirilor sale, obiceiul locului, din acele vremuri, impunea ca moștenitorul tatălui, respectiv întâiul născut, să îndeplinească rolul de gazdă și să fie reprezentantul tatălui în primirea oaspeților. Admițând că bucuria tatălui la revederea fiului rătăcitor a fost atât de intensă încât nu a mai zăbovit în declanșarea petrecerii, fiind un gest spontan și fără o pregătirea prealabilă care să ofere fiului cel mare posibilitatea de a-și îndeplini rolul de gazdă, refuzul acestuia de a intra atunci când este invitat reflectă nu numai lipsă de respect față de invitați, dar și dispreț față de tatăl său. (Poet and Peasant and Through Peasant Eyes: A Literary-Cultural Approach to the Parables in Luke)

Lucrurile merg chiar mai departe. Atitudinea acestui om reflectă angoase și frustrări care tulburau întreaga sa ființă și care, în mod evident, nu erau doar reacții de moment, ci trăiri cronicizate care l-au adus la această incapacitate de a se bucura și de a fi părtaș emoțional la experiența tatălui. Stările lui merită investigate pentru că adesea sunt stările noastre.

Trebuie să recunosc că nu o dată m-am purtat asemenea acestui frate mai mare. Chiar dacă am disimulat mai bine decât a făcut-o el, trăirile au fost aceleași. Chiar dacă nu am înțeles complexul de emoții și perspectivele implicate, reacțiile exterioare au fost aceleași. Henry Nouwen descrie astfel aceste trăiri: ,,Când ascult cu atenție la cuvintele cu care fiul cel mare își atacă tatăl – auto-îndreptățire, auto-compătimire, invidie, aud o plângere mult mai adâncă. Este acea plângere care vine dintr-o inimă care simte că niciodată nu a primit ce i se cuvenea. Este acea plângere exprimată în nenumărate forme, mai mult sau mai puțin subtile, formulând o fundație a resentimentelor umane. Este plângerea care țipă: ,,Am încercat din greu, am muncit atât de mult, am făcut atâtea și cu toate astea nu am căpătat ceea ce alții primesc atât de ușor. În această rostită sau nerostită plângere îl recunosc pe acest fiu mai mare în mine însumi. Adesea mă suprind plângându-mă de mici respingeri, mici impoliteți, mici neglijențe. Din nou și din nou descopăr în mine acel murmur scâncitor, acea cârtire plângăcioasă care mă încătușează și continuă să mă țină legat chiar și împotriva voinței mele’’. ( Henry Nouwen – The Return of The Prodigal Son)

Trăirile experimentate de fiul cel mare sau de Nouwen sunt mai comune decât ne place să admitem. În cartea Psalmilor, Asaf, exprimă și el aceleași sentimente: gelozie, invidie, nedreptate, auto-compătimire. (Psalmul 73) Ceva îmi spune că nu sunt singurele persoane care s-au confruntat cu astfel trăiri. Trebuie să recunosc că nu mi-a fost ușor, nu să identific aceste emoții ci să admit că le-am experimentat eu însumi. La fel ca cei amintiți mi-am plâns adesea de milă, m-am simțit neîndreptățit, neînțeles…neiubit. Uneori am exprimat aceste sentimente și așa cum se întâmplă cel mai adesea, am făcut-o chiar față de persoanele care mi-au arătat dragostea lor. De obicei cu aceste persoane îndrăznim să ne manifestăm nemulțumirea pentru că tocmai ele față de ele ne simțim mai dezinhibați și nici măcar nu ne dăm seama că lor le producem cele mai adânci răni.

Nouwen mai atrage atenția asupra unui aspect: ,,Atunci când îmi exprim plângerile cu speranța de trezi milă și a obține satisfacția pe care mi-o doresc atât de mult, rezultatul este întotdeauna, opusul a ceea ce am încercat să dobândesc. Este greu să trăiești cu unul care se plânge mereu și foarte puțini oameni știu cum să răspundă unei persoane care se auto-respinge. Tragedia este, adesea, că plângerea, odată exprimată, conduce tocmai la ceea ce produce cea mai mare teamă: respingere’’. Nu este așadar de mirare că în astfel de situații ajungem într-un cerc vicios: ne plângem că nu suntem acceptați sau iubiți și nu facem altceva decât să ne facem tot mai respingători, respingându-i prin nemulțumirea, frustrarea, acreala noastră tocmai pe cei care ne iubesc. Fratele cel mare și-a refuzat de fapt bucuria pe care putea să o experimenteze în casa tatălui, cea după care tânjea fiul ajuns în ,,țara îndepărtată’’. Cu toate că era sub același acoperiș, condamnând plăcerile pe care presupunea că le-a urmărit fratele său mai tânăr, a ajuns să condamne legitima plăcere a de a avea un tată generos și iubitor.

Această constatare mă duce cu gândul la o altă pildă a Domnului Isus, cea în care un gospodar își angajează ajutoare pentru a-și lucra via. Ieșind în câteva rânduri în piață își recrutează ajutoarele și negociază plata pentru munca depusă. La terminarea lucrului îi plătește pe ultimii veniți cu aceeași sumă negociată cu primul grup de lucrători. Aceasta îi scandalizează pe aceștia pentru că se consideră nedreptățiți și își exprimă protestul lor. Domnul Isus pune însă în gura gospodarului o interogație care ar trebuie să ne de-a de gândit: ,,Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sînt bun’’? (Matei 20:1-16) Nu este oare aceasta adevărat problemă a trăirilor noastre? Cu cumva ne-am antrenat ochiul într-un mod vicios, să privească exacerbând meritele proprii și minimalizându-le pe ale celorlalți? În fond și la urma urmei, ambii fii consideră că ,,li se cuvine’’ moștenirea tatălui. Unul, cel tânăr, își exprimă pretenția în mod direct, neprotocolar, abraziv, abrupt, cel de a-l doilea, cel mare, o interioarizează, o procesează, insistând asupra ei, deformându-și atât percepțiile cât și valorile. Rezultatul? Resentimente oprimate dar cu rădăcini adânci, care au copleșit orice ,,lăstar’’ al bucuriei.

Ce imagine tristă: un frate întors dintr-o ,,țară îndepărtată’’, unul despre care se credea că este mort, sărbătorit de un tată care, cu doar câteva ceasuri mai devreme, se stingea de dorul după un fiu pierdut, caută să-și împărtășească bucuria dar se lovesc de răceala brutală, acră, a unei inimi care iubindu-se într-un mod bolnăvicios pe sine a ajuns să nu mai poată iubi pe nimeni altcineva. Deși fusese mereu sub același acoperiș cu un tată iubitor, era mereu dus pe tărâmuri străine, mânat de sentimente rebele și violente. În casă era bucurie, în curte era agitație…în ușă era înțepenire…Un fiu se întorsese, străbătuse distanțe abisale, altul era încătușat într-un refuz glacial…Diferența este una de perspectivă, de ,,ochi’’. Fiul tânăr văzuse un tată generos și iubitor…fiul mai mare se văzuse doar un tată drept și intransigent. Fiul mai mic se văzuse nevrednic și căuta milă, cel mare se vedea merituos și căuta compensație.

În fața acestor perspective mă gândesc cu înfiorare de câte ori m-am purtat ca acest fiu mai mare. Mi-am evaluat virtuțile și am așteptat recompense pe măsură. Mi-am refuzat bucuriile imediate plângându-mă de situații imaginare, fără să fac măcar efortul de a-mi verifica percepțiile. De câte ori nu m-am considerat nedreptățit pentru că am considerat că am dreptate, sau respins, considerând că merit acel loc? De câte ori nu nu i-am reproșat lui Dumnezeu că nu sunt tratat așa cum merit, uitând că ceea ce merit eu a fost suportat de Fiul Său. Ce mi se pare și mai interesant este faptul că adesea străbatem uriașa distanță dintre ,,țara îndepărtată’’ către ,,casa părintească’’ pentru ca apoi să ieșim la câmp și rămânem înțepeniți în ușă, fără bucurie, plini de remușcări, de frustrări și resentimente. Soluția pentru deblocare este harul. Abia înțelegând și acceptând ce înseamnă a fi cu Tatăl și a te bucura de El va putea aduce vindecare de toate acele angoase și amărăciuni. Vindecarea aceasta presupune o exersare susținută a privirii, ațintind-o asupra lui Hristos, cea mai concretă expresie a harului, până la punctul în care vedem nu doar ,,bine’’ ci și ,,Binele’’ ce ni s-a oferit.

Editura Casa Cărţii

Împreună slujitori ai Cuvântului

pe scara Cerului

pentru ca dragostea lui Dumnezeu invinge atractia gravitationala...

Chibzuieli

Să stăm strâmb şi să chibzuim drept:

Marius Cruceru

...fără cravată

Persona

Personal blog of Danut Manastireanu

LeadershipConneXtions

Theology, Spirituality, Leadership, Communication